— Nu, spune John. Nu prea.

— Păi, ca să ştiţi, au apărut câteva pagini de Facebook dedicate fie zborului, fie lui Edward. A apărut şi un cont de Twitter numit @miracleboy, cu chipul lui Edward ca avatar, dar acesta a fost desfiinţat.

John şi Lacey o privesc şi clipesc nedumeriţi.

— Conţinutul este în cea mai mare parte pozitiv, zice Susan. Condoleanţe, mesaje de încurajare, chestii de-astea. Aţi apărut şi voi la ştiri, pentru că oamenii erau curioşi cine o să-l ia pe Edward. Nu vreau să fiţi surprinşi dacă daţi peste aşa ceva.

— În cea mai mare parte pozitiv? zice Lacey.

— Troli, zice John.

— Troli? întreabă Lacey, făcând ochii neverosimil de mari.

— Persoane care lansează în mediul online comentarii provocatoare, ca lumea să-şi iasă din fire, zice John. Scopul lor este să supere oamenii. Cu cât supără mai mulţi oameni, cu atât procedeul lor are mai mult succes.

Lacey strâmbă din nas.

— Unii consideră asta o formă de artă, zice John.

Susan scoate un oftat abia auzit.

— În cazul în care nu vom mai avea ocazia să vorbim în linişte înainte să plecaţi, vreau să vă amintesc de vătămările corporale şi de avocaţii care se ocupă de domeniul aviatic. Mă tem că se vor năpusti asupra voastră ca nişte vulturi. Însă nu le este permis să vă abordeze decât după patruzeci şi cinci de zile de la accident. Aşa că vă rog să îi ignoraţi, sau să-i daţi în judecată, pe toţi cei care o fac. Ştiţi că toate cheltuielile medicale vor fi acoperite de compania aviatică. Veţi primi mai întâi compensaţii de deces, apoi banii de pe asigurarea de viaţă, dacă vreunul dintre părinţii lui Edward a avut o poliţă. Va fi nevoie de timp ca să puneţi în rânduială restul, şi nu vreau să lăsaţi pe nimeni să vă convingă că vreun demers juridic, de orice fel, ar fi urgent.

— Bine, zice Lacey, dar se vede că nu e atentă.

Televizorul din colţ are sonorul oprit, însă în partea de jos a ecranului se derulează un text, BĂIATUL-MINUNE VA FI TRANSFERAT ÎNTR-UN SPITAL DIN APROPIEREA RUDELOR.

— Oamenii pot să fie îngrozitori, zice Susan.

Edward se foieşte în pat. Îşi răsuceşte capul, lăsând la vedere un obraz neted, vânăt.

— Există rude, continuă ea, ale celorlalţi pasageri din avion care au vrut să-l vadă pe Edward, însă nu i-am lăsat.

— Dumnezeule, zice John. De ce vor să-l vadă?

Susan ridică din umeri.

— Poate pentru că Edward a fost ultimul care i-a văzut în viaţă pe cei dragi lor.

John scoate din gât un sunet slab.

— Îmi pare rău, zice Susan, îmbujorându-se. Ar fi trebuit să formulez asta altfel.

Lacey se aşază pe unul dintre scaunele de la fereastră. O rază de soare pune un halou în jurul chipului ei obosit.

— Încă ceva, zice Susan. O să sune preşedintele.

— Preşedintele?

— Însuşi. Preşedintele Statelor Unite ale Americii.

John râde, un hohot scurt în aerul straniu al acestei încăperi. Aer încărcat. Aer care aşteaptă următorul cuvânt al băiatului din pat. Aer care face să amuţească pe oricine intră, despărţindu-i pe cei care au pierdut pe cineva de cei care n-au pierdut.

Lacey îşi duce mâinile la părul nespălat, iar John zice:

— O să fie la telefon, Lace. N-o să te vadă.

Asistentele îl fac pe băiat să se trezească, luându-i sânge şi verificându-i funcţiile vitale, chiar când aşteaptă să vină apelul.

— Sunt aici, zice Lacey. E şi unchiul John.

Faţa lui Edward se schimonoseşte.

Lacey simte o fulgerare de panică. Îl doare? Şi apoi îşi dă seama ce încearcă să facă. Băiatul se străduieşte să surâdă, ca să-i facă ei plăcere.

— Nu, nu, şopteşte. Apoi, adresându-se tuturor celor din cameră: Suntem gata pentru telefon?

Când se întoarce, Edward nu se mai străduieşte.

Un telefon nou-nouţ a fost instalat lângă pat, şi Susan e acolo, ca să apese pe buton.

— Edward?

Vocea e gravă; umple încăperea.

Băiatul e culcat în pat, părând mic şi vătămat în ochii adulţilor din jur.

— Da, domnule?

— Tinere… începe preşedintele, apoi se opreşte pentru o clipă. Nu-s multe lucruri pe care eu sau oricine altcineva le putem spune şi care să însemne ceva pentru tine în acest moment. Nu pot decât să-mi imaginez prin ce treci.

Edward ţine ochii larg deschişi, cu o privire apatică.

— Am vrut să-ţi spun că întregii ţări îi pare rău pentru pierderea ta şi te susţine să treci cu bine peste asta. Suntem alături de tine, copile.

Lacey îi atinge uşor braţul lui Edward, dar Edward nu zice nimic.

Glasul acela grav repetă cuvintele, de data asta mai rar, ca şi cum repetiţia ar schimba ceva.

— Toată ţara este alături de tine.

Edward e tăcut în avionul spre New Jersey. E tăcut şi în ambulanţa cu geamuri fumurii, pentru ca presa să nu-l poată fotografia. În cele două săptămâni cât mai rămâne în spitalul din New Jersey, până când plămânii i se vindecă şi piciorul îi este scos din atela de tracţiune, vorbeşte doar când este nevoie din punct de vedere medical.

— Te vindeci de minune, îi spune lui Edward unul dintre doctori.

— Tot aud un păcănit.

Expresia doctorului se schimbă; un cadran invizibil dinăuntrul lui se roteşte până ajunge la explicaţia medicală.

— De cât timp îl auzi?

Băiatul se gândeşte.

— De când m-am trezit.

Este chemat neurologul. Acesta solicită noi teste şi un RMN cerebral pentru Edward. Are sprâncene albe şi niciun alt fir de păr, şi în fiecare zi cuprinde în palme faţa lui Edward în vreme ce se uită adânc în ochii lui, ca şi cum ar fi acolo informaţii pe care doar el le poate citi.

Neurologul îi cheamă pe coridor pe Lacey şi John.

— Adevărul este, zice el, că dacă zece persoane ar trece prin exact aceleaşi traume ca acest copil – trântiţi de colo colo, prăbuşiţi cu o viteză cumplită şi apoi opriţi brusc – fiecare ar prezenta simptome diferite, explică el ridicând din