sprâncenele albe, ca să sublinieze ideea. Leziunile cerebrale traumatice sunt invizibile pentru cele mai multe dintre instrumentele noastre de măsurare, aşa că nu vă pot spune cu certitudine prin ce trece Edward sau prin ce o să treacă pe viitor.

Îşi concentrează atenţia asupra lui Lacey.

— Închipuiţi-vă că vă înşfac de umeri şi vă zgâlţâi cât de tare pot. Când vă dau drumul, poate că nu aţi suferit nicio vătămare fizică – nicio întindere musculară etc. –, însă organismul va simţi trauma. Corect? Aşa stau lucrurile cu Edward. E posibil să aibă simptome ciudate în următoarele luni, poate chiar ani. Mă refer la lucruri precum depresie, anxietate, panică, îi pot fi afectate simţul echilibrului, auzul şi mirosul, zice doctorul şi aruncă o privire spre ceas. Aveţi întrebări?

John şi Lacey se uită unul la altul. Totul, inclusiv limbajul, pare că s-a făcut ţăndări şi le-a căzut la picioare. Aveţi întrebări?

— Nu în acest moment, zice în cele din urmă John, iar Lacey clatină din cap.

Asistenta îl trezeşte pe băiat în toiul nopţii ca să-i ia tensiunea şi temperatura.

— Te simţi bine? îl întreabă.

Doctorul chel începe întotdeauna cu întrebarea: „Cum mai e durerea?” Când mătuşa vine, în fiecare dimineaţă, îi netezeşte părul de pe frunte şi şopteşte: „Cum te simţi?”

Edward nu poate să răspundă la niciuna dintre aceste întrebări. Nu se poate gândi cum se simte; e mult prea primejdios să deschidă acea uşă. Încearcă să se ferească de gânduri şi emoţii, ca şi cum ar fi piese de mobilier pe care le poate ocoli când trece printr-o încăpere. Când asistenta lasă televizorul pe canalul cu desene animate, se uită la el. Are întotdeauna gura uscată, iar păcănitul din urechi apare şi dispare. Câteodată e treaz, şi totuşi nu chiar treaz, iar orele trec fără ca el să-şi dea seama. Are în poală tava cu micul dejun şi apoi lumina de afară scade.

Nu-i place plimbarea din fiecare zi, care nu-i, de fapt, plimbare, de vreme ce stă într-un fotoliu pe rotile. „Ai nevoie să schimbi peisajul”, îi spune în fiecare zi asistenta cu codiţe rasta. Asistenta din weekend, care are un păr blond atât de lung încât îi ajunge aproape până la fund, nu zice nimic. Doar îl încarcă în scaunul cu rotile şi îl împinge pe coridor.

Acolo aşteaptă oamenii. Coridorul e ticsit de lume. Bolnavi, tot în scaune cu rotile, sau abia ţinându-se pe picioare, în cadrul uşilor. Asistentele încearcă să-i alunge înapoi în saloanele lor. „Nu aglomeraţi coridorul”, strigă un asistent. „E risc de incendiu. Lăsaţi băiatul să răsufle.”

Un bătrân îşi face cruce, la fel şi o femeie cu pielea întunecată, care are perfuzie în braţ. O adolescentă roşcată, de vârsta lui Jordan, îi face semn cu capul, privindu-l curioasă. Atâţia ochi se holbează la Edward, încât scena pare un tablou de Picasso: sute de globi oculari, apoi o învălmăşeală de membre şi stiluri de tunsoare. O bătrână întinde mâna şi îl atinge când trece pe lângă ea. „Dumnezeu te-a binecuvântat.”

Cei mai răi sunt plângăcioşii. Edward încearcă să nu se uite, dar suspinele tună ca notele unei orgi şi aspiră tot aerul din jur. Pare o răutate să-l asalteze cu emoţiile lor, când tristeţea şi frica lui sunt atât de profunde, încât trebuie să le ascundă de ei. Lacrimile acestor străini îi înţeapă pielea jupuită. Păcănitul îi răsună în urechi, iar oamenii îşi duc la gură batistele. Apoi asistenta ajunge la capătul coridorului, uşa mecanică glisează şi ajung afară. El se uită în jos, la picioarele sale frânte, ca să nu se uite la cerul ucigaş.

Îl externează pe Edward când poate să-şi lase greutatea pe piciorul cel mai puţin vătămat şi, prin urmare, să se folosească de cârje. Capul şi coastele i s-au vindecat, iar vânătăile de pe piept şi picioare nu mai sunt purpurii, ci galbene. Personalul se adună în camera lui ca să-şi ia rămas-bun, şi de-abia atunci îşi dă seama că nu ştie numele nimănui. Au pe piept ecusoane cu numele, însă îl apucă durerea de cap dacă citeşte. Se întreabă dacă acesta este alt simptom. Poate că n-o să mai poată niciodată să asocieze un nume cu un chip, şi singurele nume pe care o să le ştie vor fi cele pe care le cunoştea înainte de accident. Acest gând este ciudat de reconfortant, în vreme ce dă mâna cu doctorul chel şi cu asistenta blondă şi cu cea cu codiţe rasta.

La uşa spitalului, se ridică din scaunul pe rotile şi i se înmânează cârjele. Merge încet spre maşină, flancat de Lacey şi John. Conştientizează într-un nou mod prezenţa mătuşii şi a unchiului. Ultima dată când i-a văzut a fost de Crăciun, când au luat masa într-un restaurant din Manhattan. Îşi aminteşte că tatăl său şi unchiul au discutat despre un nou limbaj de programare. Era aşezat între mama şi Lacey şi se plictisea aşa de tare, încât a construit o casă din tacâmuri şi şervet. Femeile treceau de la o conversaţie aparent fără rost la alta: vecinii, îngheţata pe care o făcea Lacey o dată pe an dintr-un fruct de pădure canadian greu de găsit, un actor chipeş din serialul de televiziune al mamei.

Dacă l-ai fi întrebat, Edward ar fi spus că îşi iubeşte mătuşa şi unchiul, însă fusese limpede întotdeauna că ei nu veneau pentru el sau Jordan. Adulţii se adună întotdeauna pentru adulţi. Întâlnirile aveau rostul de a le permite mamei şi mătuşii să schimbe o îmbrăţişare înlăcrimată şi să-şi jure, vorbind fiecare în părul celeilalte: Trebuie să ne vedem mai des. Edward îşi aminteşte de fratele lui, aşezat vizavi de el la masa aceea, cu vârfurile degetelor împreunate şi încercând să-şi expună punctul de vedere în conversaţia tehnică dintre tată şi John, ca şi cum ar fi fost şi el adult. Imaginea fratelui este atât de dureroasă, încât, pentru o clipă, lui Edward i se întunecă vederea cu totul şi se împiedică.

— Uşurel, zice John.

— La