— Noroc, Edward.

Portiera unei maşini se deschide în faţa lui. De-abia atunci vede, dincolo de maşină, pe celălalt trotuar, o ceată de oameni. Se întreabă vag de ce sunt acolo. Apoi cineva din ceată rosteşte numele lui Edward, iar ceilalţi aplaudă şi îşi flutură braţele când văd că i-au atras atenţia. El cercetează o pancartă ţinută de o fetiţă. Îl doare capul în vreme ce citeşte cuvintele: Fii tare! Pe pancarta de alături scrie cu majuscule: BĂIATUL-MINUNE!

— Nu ştiu cum au aflat data externării, zice John. Nu a apărut în ziare.

Lacey îl mângâie pe braţ şi, pentru că băiatul stă, într-un echilibru fragil, pe piciorul în ghips, aproape că-l doboară.

— E ca şi cum ar crede că sunt celebru.

— Eşti celebru, într-un fel, zice John.

— Hai să plecăm, zice Lacey.

Urcă în maşină şi trec de oamenii care ţin pancarte şi flutură din mâini. Edward se uită la ei pe geam. Face un mic semn cu mâna, şi un bărbat îşi aruncă pumnul în aer, ca şi cum gestul lui Edward ar fi fost tot ceea ce spera. Atunci, înăuntrul lui Edward se declanşează iarăşi păcănitul, o amintire a acelui staccato cu care măsura notele pianului. Se lasă pe spătarul banchetei şi îşi ascultă corpul. Nu-şi aminteşte să mai fi fost vreodată invadat de sunete. Dincolo de păcănitul ascuţit este bubuitul – un sunet mai neclar, mai neregulat – propriei inimi.

Se îndreaptă spre o casă în care Edward a mai fost când şi când, dar întotdeauna împreună cu părinţii şi fratele lui. Acum o să trăiască acolo. Cum se poate aşa ceva? Încearcă să-şi amintească numele oraşului în care locuiesc mătuşa şi unchiul. Se uită cum se perindă iute pe geam maşinile şi copacii. Par să meargă prea repede, şi e pe punctul de a spune ceva, când vede un cimitir. Pentru prima oară, se întreabă ce s-a întâmplat cu cadavrele.

Trupul îi este năpădit de o sudoare rece.

— Opriţi, vă rog.

John trage pe dreapta, iar Edward deschide portiera, se apleacă afară şi vomită pe noroiul cenuşiu. Terci de ovăz şi suc de portocale. Maşinile trec cu viteză pe lângă ei. Lacey îl mângâie pe spate. El se preface, ori de câte ori nu are în faţa ochilor chipul ei, că e mama.

Nu se poate opri din vomitat. Trupul i se încordează şi se destinde.

— M-a revoltat să le aud pe asistente spunându-ţi că o să fii bine, o aude spunând.

Vocea lui Lacey este mai stridentă decât a mamei; e, din nou, mătuşa.

— Nu eşti bine. Mă auzi, Edward? Asculţi? Nu eşti bine. Nu suntem bine. Asta nu-i bine.

Trupul lui face o pauză, şi el nu ştie sigur dacă reacţia aceea violentă o să se reia sau nu. Când îşi dă seama că s-a terminat, că trupul îi este complet golit şi că vidul din el pulsează, se ridică în picioare. Încuviinţează din cap. Şi, cumva, acea declaraţie şi acea mişcare din cap sparg aerul dintre ei. Apare o notă de uşurare. Au de unde să înceapă, chiar dacă este cel mai rău loc imaginabil.

Pe geam se văd clădirile ascuţite din Manhattan, braţul ridicat al Statuii Libertăţii, arcuirea unui pod peste râu. Pasagerii se foiesc pe scaune, căutând o poziţie cât mai confortabilă pentru cele şase ore de zbor. Îşi desfac nasturii de la gât. Îşi descalţă pantofii. Pasagerii care au darul de a adormi oriunde, în orice moment, nu mai stau pe gânduri. La urma urmei nu-i nevoie să fii treaz. La sol, trupurile sunt folosite, însă, în avion, mărimea, forma şi forţa cuiva n-au vreo nicio trebuinţă, ba chiar sunt un inconvenient. Toată lumea trebuie să găsească o cale de a se depozita în cel mai suportabil mod cu putinţă pe durata zborului.

Florida trage cu ochiul pe lângă Linda şi femeia cu eşarfa albastră. Simte nevoia mistuitoare să vadă oraşul înainte să dispară în spatele norilor. Locurile au energii diferite şi, pentru ea, New Yorkul înseamnă un fard de pleoape cu sclipici, graffiti-urile lui Basquiat{3} şi străini cu visuri îndrăzneţe. Se vede dansând în baruri, mergând agale pe străzi zgomotoase, în vreme ce bărbaţii exclamă la vederea formelor ei îmbietoare, se vede storcând la maximum viaţa din zilele petrecute în acel oraş de tip „poc-bum-trosc”.

Florida a locuit la New York de când avea douăzeci de ani şi până la treizeci şi ceva, dar nu-şi imaginează niciodată doar un interval de timp; trebuie să se gândească la toate, în straturi suprapuse, ca un preparat mexican. A trăit multe vieţi, în multe trupuri, aşa încât amintirile sale sunt ca un ocean – o apă în care înoată cu regularitate. A încercat o dată să-şi numere vieţile şi a ajuns la treisprezece înainte să se plictisească de numărat. În unele vieţi a intrat ca într-o casă predată la cheie, adică a intrat în corpul cuiva al cărui suflet a plecat fie după o traumă fizică – cum ar fi un accident de maşină în urma căruia persoana a ajuns în comă –, fie după o încercare de sinucidere. Acele intrări erau inerent entuziasmante şi, prin urmare, preferatele sale. Nimic nu se compară cu trezirea într-un nou trup de adult, scăldat în aura altcuiva. Întotdeauna era un pic dezamăgită când – la fel ca în viaţa de acum – a ajuns pe lume în modul tradiţional, ca prunc.

Avionul urcă, şi Florida se pomeneşte că îşi aminteşte de ultima ei cununie, cu doar şapte ani în urmă. Douăzeci şi ceva de prieteni, pe terenul din Vermont cumpărat de curând de ea şi Bobby. Cele două hectare alcătuiau pe atunci un peisaj virgin, o pajişte care cobora până la un pârâu, cu o pădure în capătul îndepărtat. De-abia demaraseră planul – Bobby se ocupa de asta, un lucru pe care Florida avea să-l regrete mai apoi – şi mai erau şapte luni până la construirea casei. Prietenii Floridei veniseră din East Village şi era acolo un cort cu luminiţe de Crăciun şi