trei de ani. În ianuarie 1941, Stalin a fost convins să-l promoveze pe Jukov în funcţia de şef al Statului-Major. Acesta s-a aflat chiar în miezul acţiunii, atunci când, chiar a doua zi după invazie, Stalin a înfiinţat Statul-Major al Comandamentului Suprem, sub vechiul nume ţarist Stavka. Marele Conducător s-a autonumit apoi comisar al Apărării şi comandant suprem al Forţelor Armate Sovietice.

In primele zile ale Operaţiunii Barbarossa, generalii germani au văzut puţine lucruri care să le schimbe părerea proastă despre comandanţii sovietici, mai ales în partea centrală a frontului.

Generalul Hans Guderian, la fel ca majoritatea colegilor săi, a fost surprins de cât de dispuşi să irosească, fără limite, vieţile oamenilor lor se arătau comandanţii Armatei Roşii. A menţionat chiar într-un memorandum că aceştia erau serios stânjeniţi de “cererile politice ale conducerii de stat” şi că sufereau de o “fundamentală teamă de responsabilitate”. Toate acestea, combinate cu o proastă coordonare, însemnau că “ordinele de îndeplinire a măsurilor necesare, mai ales a contramăsurilor, sunt emise prea târziu”. Adevărat, dar Guderian şi colegii săi au subestimat dorinţa Armatei Roşii de a învăţa din propriile greşeli.

Procesul de reformă nu a fost, desigur, uşor şi rapid. Stalin şi oamenii lui de casă, în special comisarii superiori, au refuzat să admită că imixtiunea lor politică şi orbirea lor obsesivă provocaseră asemenea dezastre. Comandanţii de front sau de armată fuseseră legaţi de mâini şi de picioare de instrucţiunile lipsite de logică din punct de vedere militar primite de la Kremlin. Pentru a înrăutăţi şi mai mult lucrurile, sistemul de “dublă comandă”, în virtutea căruia comisarii aprobau ordinele, a fost reinstituit pe 16 iulie. Comisarii politici ai Armatei Roşii au încercat să scape de răspundere acuzându-i de trădare, sabotaj sau laşitate pe comandanţii din linia întâi şi pe ofiţerii lor de stat-major.

Generalul Pavlov, comandantul părţii centrale a frontului şi cel care uriaşe la telefon că cei de sus ştiau mai bine despre ce era vorba, nu a fost salvat de faptul că a respectat ordinele. Acuzat de trădare, a devenit cea mai reprezentativă victimă care avea să fie executată în cea de-a doua etapă a epurărilor din Armata Roşie. Ne putem închipui atmosfera paralizantă ce domnea la cartierele generale. Un genist, expert în mine, care a ajuns la un centru de comandă însoţit de membri ai serviciului NKVD de pază a frontierei, pentru că aceştia cunoşteau zona, a fost întâmpinat de feţe îngrozite. Un general a îngăimat patetic: “Am fost împreună cu trupele şi am făcut totul - nu sunt vinovat de nimic.” Doar după aceea şi-a dat seama ofiţerul de geniu că, la vederea petliţei verzi a însoţitorului său, ofiţerii de stat-major îşi închipuiseră că venise să-i aresteze.

Reorganizarea a început în timpul acestei isterii de învinuire deviată. Directiva Stavka, semnată de Jukov la 15 iulie 1941, a stabilit “unele concluzii”, în urma “experienţei celor trei săptămâni de război împotriva fascismului german”. Principalul lui argument era ca Armata Roşie a avut de suferit din cauza proastei comunicări şi a unor formaţii lente şi supradimensionate, care pur şi simplu reprezentau “o ţintă vulnerabilă pentru atacurile aeriene”. Marile armate cu mai multe corpuri “au făcut dificilă organizarea comenzii şi conducerii în timpul luptei, mai ales din cauza faptului că un număr atât de mare din ofiţerii noştri sunt tineri şi lipsiţi de experienţă”. (Chiar dacă epurările nu sunt menţionate, era imposibil să fie uitate.) “Stavka, scria el, crede de aceea că este nevoie să ne pregătim de o schimbare şi să trecem la un sistem de mici armate formate din maximum cinci sau şase divizii.” După aplicarea acestei măsuri, viteza de reacţie s-a îmbunătăţit mult, mai ales datorită reducerii nivelului eşalonului de comandă dintre divizie şi armată.

Cea mai mare greşeală a comandanţilor germani a fost subestimarea lui “Ivan”, soldatul de rând din Armata Roşie. Dar au descoperit curând că, atunci când erau încercuiţi sau depăşiţi numeric, ostaşii sovietici continuau să lupte în timp ce omologii lor din armatele apusene s-ar fi predat imediat. Chiar din prima dimineaţă a Operaţiunii Barbarossa, s-au înregistrat nenumărate cazuri extraordinare de bravură şi de sacrificiu de sine, deşi în număr mult mai mic decât cele de panică în masă, deşi acestea au fost în mare măsură rezultatul confuziei generale. Apărarea citadelei Brest-Litovsk este unul din cele mai pertinente exemple. Infanteria germană a ocupat complexul după o săptămână de lupte grele, dar unii ostaşi ai Armatei Roşii au rezistat aproape o lună de la atacul iniţial fără a Ii se completa rezervele de muniţie sau de alimente.

Unul dintre apărători a scris pe un zid: “Mor, dar nu mă predau. Adio, Patria mea. 20/VII-41.” Această bucată de zid este păstrată cu veneraţie la Muzeul Central al Forţelor Armate de la Moscova.

Nu se spune însă că mai mulţi ostaşi răniţi capturaţi în citadelă au reuşit să supravieţuiască în lagărele de prizonieri naziste, până la eliberarea lor în 1945. În loc să fie trataţi ca nişte eroi, au fost trimişi de SMERŞ direct în Gulag în urma ordinului comandantului suprem ca toţi cei care căzuseră în mâinile inamicului să fie consideraţi trădători. Stalin şi-a renegat propriul fiu, lakov, capturat lângă Vitebsk, la 16 iulie.

Pe măsură ce în timpul verii s-a redus haosul în rândurile sovieticilor, rezistenţa a devenit din ce în ce mai îndârjită. Generalul Halder, care la începutul lui iulie simţea că victoria era aproape, acum nu mai era atât de sigur. “Pretutindeni, ruşii luptă până la ultimul om”, scria el în jurnalul său. “Capitulează doar din când în când.” Guderian recunoştea de asemenea că infanteriştii ruşi “se apărau întotdeauna cu încăpăţânare”, adăugând că aveau o mare abilitate în luptele de noapte şi în păduri. Aceste două avantaje, mai ales în acţiunile pe timp de noapte, aveau să se dovedească mult mai importante decât credeau germanii.

Comandanţii germani crezuseră că nici o societate condusă prin teroare politică nu se putea apăra împotriva unui atac hotărât venit din afară. Primirea călduroasă făcută de civili i-a convins pe mulţi germani că vor câştiga. Ucraineni devotaţi, care suferiseră din cauza celei mai îngrozitoare foamete din istorie provocată deliberat, au salutat cu cruci