negre sosirea vehiculelor militare, simbol al unei noi cruciade împotriva Antihristului, însă planurile lui Hitler de subjugare şi exploatare nu puteau decât să consolideze “putreda structură”, forţându-i să sprijine regimul stalinist chiar şi pe cei ce îl detestau.

Stalin şi aparatul Partidului Comunist au recunoscut curând nevoia de a-şi schimba discursul, renunţând la clişeele marxist-leniniste. Sintagma “Marele Război Patriotic” a apărut într-un titlu din prima ediţie a Pravdei de după invazie, iar Stalin însuşi a preluat această evocare deliberată a “Războiului Patriotic” împotriva lui Napoleon. Mai târziu, în acelaşi an, la aniversarea Revoluţiei din Octombrie, a continuat să evoce eroii vădit neproletari din istoria rusă: Aleksandr Nevski, Dmitri Donskoi, Suvorov şi Kutuzov.

Păstrarea reputaţiei lui Stalin a fost mult înlesnită de ignoranţa politică a majorităţii populaţiei. Cu excepţia nomenclaturiştilor şi a intelectualilor cu relaţii personale sus-puse, puţini au făcut legătura dintre refuzul de a recunoaşte ameninţarea reprezentată de

Germania şi dezastrele de la sfârşitul lunii iunie, în discursul său radiodifuzat din ziua de 3 iulie, Stalin nu şi-a asumat, bineînţeles, nici un fel de vină. S-a adresat poporului cu formula “fraţi şi surori” şi le-a spus că ţara era în mare primejdie din cauza germanilor ce înaintau adânc în Uniunea Sovietică. Una peste alta, această recunoaştere a îmbunătăţit starea de spirit a populaţiei datorită sincerităţii ei fără precedent, deoarece până atunci comunicatele oficiale nu vorbiseră decât de pierderile grele provocate inamicului.

Multora însă, discursul le-a provocat un şoc puternic, ca de pildă studenţilor de la Universitatea Tehnică din Stalingrad, care aşteptau să marcheze cu steguleţe pe hărţi înaintarea în Germania a trupelor Armatei Roşii. Harta a fost înlăturată în grabă atunci când a devenit limpede înaintarea Wehrmacht-ului, “pe cât de şocantă, pe atât de neînţeles”.

Orice s-ar putea crede despre stalinism, nu există aproape nici un dubiu că fundamentul lui ideologic, cu ajutorul unor alternative deliberat manipulate, a oferit argumente nemilos de eficiente pentru războiul total. Cei de dreapta au fost nevoiţi să accepte că fascismul era rău şi că trebuia distrus cu orice mijloace. Partidul Comunist trebuia să fie în fruntea acestei lupte deoarece fascismul urmărea distrugerea lui. Acest gen de logică este foarte bine reliefat în romanul lui Vasili Grossman, Viaţă şi destin. “Ura pe care ne-o poartă fascismul”, declara Mostovskoi, un vechi bolşevic care avusese de suferit din cauza stalinismului, “este o dovadă în plus - o dovadă de mare răsunet - a justeţei cauzei lui Lenin.”

Argumentele politice aveau, totuşi, o importanţă secundară pentru majoritatea populaţiei. Adevăratul stimulent provenea dintr-un patriotism visceral. “Patria ne cheamă!”, afişul ce îndemna la recrutare, înfăţişa o rusoaică tipică ţinând în mână jurământul militar, sprijinită de baionete. Deşi lipsit de orice subtilitate, afişul a avut efect profund în zilele acelea. Se aşteptau sacrificii uriaşe. “Ţelul nostru este să apărăm ceva mai important decât milioane de vieţi”, scria un tânăr tanchist în jurnalul său, exact la o lună după invazie. “Nu vorbesc de viaţa mea. Singurul lucru ce poate fi făcut este să-ţi dai viaţa pentru binele Patriei.”

Patru milioane de oameni s-au înrolat voluntar sau s-au simţit obligaţi să se înscrie ca voluntari în miliţia populară (opolcenţî).

Pierderile de vieţi omeneşti erau atât de numeroase şi atât de înspăimântătoare, încât cu greu pot fi înţelese: un carnagiu a cărui futilitate nu putea fi întrecută decât de acel rege zulus care mâna în marş câte un grup de războinici spre un ţărm stâncos pentru a dovedi cât sunt de disciplinaţi. Aceşti ostaşi neinstruiţi, adesea neînarmaţi şi îmbrăcaţi în haine civile, au fost trimişi împotriva formaţiunilor de tancuri ale Wehrmacht-ului. Patru divizii de miliţie au fost aproape total nimicite chiar înainte de începutul asediului Leningradului. Familiile lor, necunoscând incompetenţa şi haosul ce domneau pe front, cu beţii, jafuri şi execuţiile NKVD, i-au jelit fără să critice însă regimul. Mânia era îndreptată exclusiv împotriva inamicului.

Majoritatea actelor de bravură din acea vară au fost îngropate odată cu moartea martorilor. Unele istorii aveau totuşi să iasă la lumină mai târziu, în parte datorită frustrării resimţite din ce în ce mai puternic în rândurile corpului soldaţilor şi al gradaţilor, supăraţi că faptele atâtor oameni curajoşi nu se bucurau de recunoaşterea oficială. De pildă, s-a găsit o scrisoare asupra cadavrului unui medic, Malţev, la Stalingrad, în care acesta îşi exprima dorinţa de a depune mărturie în legătură cu curajul unui camarad în timpul groaznicei retrageri. “Mâine sau poimâine va avea loc o mare bătălie”, scrisese el, “şi voi fi probabil ucis, dar visez că această relatare va fi publicată pentru ca oamenii să afle despre faptele vitejeşti ale lui Licikin.”

Relatările actelor de bravură reprezentau o compensaţie măruntă la vremea aceea. Pe la mijlocul lui iulie, Armata Roşie se afla într-o situaţie disperată. In primele trei săptămâni de lupte, pierduse 3 500 de tancuri, peste 6 000 de avioane şi aproximativ două milioane de oameni, inclusiv o parte semnificativă din corpul ofiţeresc.

Următorul dezastru l-a constituit bătălia din jurul oraşului Smolensk, din a doua jumătate a lunii iulie, în cursul căreia au fost încercuite mai multe armate sovietice. Deşi au scăpat cel puţin cinci divizii, au fost luaţi prizonieri circa 300 000 de ostaşi ai Armatei Roşii la începutul lui august. Au fost pierdute 3 000 de tancuri şi 3 000 de tunuri. Aveau apoi să fie sacrificate, una după alta, şi mai multe divizii sovietice pentru a împiedica diviziile de tancuri ale feldmareşalului von Bock să ocupe nodurile feroviare de la lelnaia şi Roslavl şi să închidă o altă pungă. Unii istorici argumentează, totuşi, în mod convingător că s-a întârziat astfel înaintarea germană într-un moment crucial, fapt ce va avea mai târziu consecinţe importante.

La sud, grupul de armate al feldmareşalului von Rundstedt, sprijinit acum de români şi de unguri, a luat 100 000 de prizonieri din rândurile diviziilor atrase în cursă în punga Uman la începutul lunii august, înaintarea în Ucraina - prin stepa deschisă, vălurită, cu lanuri de floarea-soarelui, soia şi grâu nerecoltate - părea de neoprit.

Cea mai mare concentrare de forţe sovietice se afla, totuşi, în jurul capitalei Ucrainei, Kiev. Comandantul lor suprem era un alt apropiat al lui Stalin, mareşalul Budionîi, avându-l pe Nikita