Hruşciov drept comisar-şef, a cărui responsabilitate principală era evacuarea utilajelor industriale către est. Generalul Jukov l-a avertizat pe Stalin că Armata Roşie trebuie să sacrifice Kievul pentru a evita încercuirea, dar dictatorul sovietic, care tocmai îi spusese lui Churchill că Uniunea Sovietică nu va abandona niciodată Moscova, Leningradul şi Kievul, şi-a pierdut cumpătul şi l-a îndepărtat din funcţia de şef al Statului-Major General.

După ce forţele mobile ale lui Rundstedt şi-au încheiat misiunea la Uman, şi-au continuat înaintarea, cotind către sudul oraşului Kiev. Grupul l tancuri a schimbat direcţia către nord, făcând joncţiunea cu diviziile lui Guderian, a căror apariţie bruscă dinspre frontul central a luat comandamentul sovietic prin surprindere. Pericolul unei capcane îngrozitoare devenea cât se poate de clar, dar Stalin refuza în continuare să abandoneze Kievul, schimbându-şi Părerea doar când a fost mult prea târziu. Pe 21 septembrie a luat sfârșit bătălia de încercuire a Kievului. Germanii au pretins că au mai luat încă 665 000 de prizonieri, iar Hitler a numit-o “cea mai mare bătălie din istoria mondială”. Pe de altă parte, şeful Statului-Major General, Halder, a numit-o cea mai mare greşeală strategică din campania din Est. Ca şi Guderian, acesta era convins că toate forţele ar fi trebuit concentrate asupra Moscovei.

Invadatorii în plină înaintare, cucerind poziţie după poziţie, erau cuprinşi de un amestec de emoţii şi idei când îşi priveau cu o combinaţie de neîncredere, dispreţ şi teamă inamicul comunist, care lupta până la ultima suflare. Mormanele de cadavre păreau şi mai dezumanizate când erau carbonizate, cu hainele sfâşiate în urma exploziei unui obuz. “Priviţi de aproape aceşti morţi, aceşti tătari morţi, aceşti ruşi morţi”, scria un jurnalist care însoţea armata germană în Ucraina. “Sunt cadavre noi, nou-nouţe, proaspăt livrate de marea fabrică a cincinalului. Toate sunt la fel. Sunt tipice pentru o nouă rasă, o rasă dură, leşuri de muncitori ucişi într-un accident industrial.” Dar oricât de fascinantă ar fi fost imaginea, ar fi fost o greşeală să presupui că acele leşuri erau simpli roboţi comunişti moderni. Ele erau rămăşiţele pământeşti ale unor bărbaţi şi femei care, în cele mai multe cazuri, reacţionaseră din spirit patriotic, în egală măsură spiritual şi visceral.

Hubrisul lui Hitler: Bătălia amânată pentru Moscova

“Nemărginirea Rusiei ne devorează”, scria feldmareşalul von Rundstedt soţiei sale, după ce armatele sale efectuaseră cu succes încercuirea de la Uman. Starea de spirit a comandanţilor germani începuse să penduleze între automulţumire şi nelinişte. Cucereau teritorii uriaşe şi totuşi orizontul părea din ce în ce mai îndepărtat sau, mai bine zis, nesfârşit. Armata Roşie pierduse două milioane de oameni; cu toate acestea, apăreau tot mai multe armate sovietice.

“La începutul războiului”, scria generalul Halder în jurnalul său, la 11 august, “socoteam că ar fi cam 200 de divizii inamice. Acum am socotit deja 360.” Uşa fusese izbită cu putere, dar structura nu se năruise încă.

Pe la mijlocul lui iulie, Wehrmacht-ul îşi pierduse elanul iniţial.

Pur şi simplu nu avea suficientă forţă să pornească ofensive pe trei direcţii diferite. Pierderile au fost mai mari decât se estimase – peste ?O 000 până la sfârşitul lui august - iar uzura şi distrugerea vehiculelor mult mai mari decât se prevăzuse. Motoarele se blocau din cauza norilor de praf şi se stricau mereu, iar stocul de piese de schimb se împuţinase. Comunicaţiile proaste au pricinuit şi ele pierderi grele. Şinele de cale ferată aveau ecartamentul mai mare şi, are> se impunea schimbarea lor; în locul şoselelor marcate pe hărţile lor, armatele au găsit drumuri nepietruite, care se acopereau de noroi lipicios la prima ploaie scurtă de vară. În multe locuri mlăştinoase, trupele germane au fost nevoite să construiască “drumuri acoperite cu bârne” din trunchiuri de mesteacăn aşezate unele lângă altele. Cu cât înaintau mai mult pe teritoriul Rusiei, aprovizionarea se făcea din ce în ce mai greu. Coloanele de tancuri care le deschideau drumul erau nevoite să se oprească destul de des din lipsă de combustibil.

Diviziile de infanterie, care formau grosul armatei, mărşăluiau “până la 65 de kilometri pe zi” (deşi de obicei nu depăşeau 30), cu cizmele încinse de arşiţa verii. Un Landser (infanterist) căra cam 25 de kilograme de echipament, inclusiv casca de oţel, puşca, muniţia şi uneltele pentru lucrări genistice. Raniţa din pânză şi piele conţinea gamela, un bidon, fierbător de campanie, furculiţă şi lingură din aluminiu, trusa de curăţat arma, schimburi, ţăruşi şi pari pentru cort, îmbrăcăminte de campanie, trusă de cusut, aparat de ras, săpun şi prezervative, chiar dacă relaţiile sexuale cu civilii erau oficial interzise.

Infanteriştii erau atât de obosiţi, târându-şi picioarele cu tot echipamentul de campanie în spinare, încât mulţi soldaţi adormeau în marş. Chiar şi trupele de tancuri erau epuizate. După ce făceau revizia şi reparaţiile curente ale vehiculelor lor - întreţinerea şenilelor fiind treaba cea mai grea - şi îşi curăţau armamentul, se spălau în fugă într-o găleată de pânză, într-o încercare zadarnică de a-şi curăţa mâinile impregnate de murdărie şi ulei. Cu ochii umflaţi de oboseală, se bărbiereau apoi, clipind din ochi într-o oglindă agăţată de un stativ de mitralieră. Infanteria le spunea die Schwartze (negri), datorită combinezoanelor lor negre. Corespondenţii de război îi descriau drept “cavaleri ai războiului modern”, deşi vehiculele lor înecate cu praf se stricau cu o regularitate monotonă.

Frustrările iscau certuri între comandanţi. Majoritatea - generalul Heinz Guderian era cel mai sincer dintre ei - îşi pierduseră speranţa din cauza diversiunilor lui Hitler. Moscova nu era doar capitala Uniunii Sovietice, argumentau ei, ci şi un centru major de comunicaţii şi al industriei de armament. Un atac asupra Moscovei ar atrage armatele sovietice care supravieţuiseră atacurilor anterioare, nimicindu-le. Exploatând rivalităţile şi neînţelegerile dintre ei, Hitler şi-a redus generalii la tăcere, spunându-le că făceau abstracţie de problemele economice. Leningradul şi ţările baltice trebuiau ferite pentru a proteja comerţul esenţial cu Suedia, în timp ce agricultura Ucrainei era vitală pentru Germania. Cu toate acestea, evita instinctiv drumul către Moscova, amânând, din superstiţie, să calce pe urmele lui Napoleon.

Grupul de Armate Centru, după ce a cucerit Smolenskul şi a încercuit la sfârşitul lunii iulie armatele sovietice aflate dincolo de oraş, a primit ordinul să se