Cărți «Stalingrad descarcă cărți de dragoste online gratis pdf 📖». Rezumatul cărții:
Hitler s-a răzgândit din nou la începutul lui septembrie, când a aprobat în sfârşit Operaţiunea Taifun - înaintarea către Moscova.
S-a mai pierdut însă timp din cauza faptului că diviziile de tancuri ale lui Hoth erau încă angajate în luptele de la periferia Leningradului. Forţele pentru Operaţiunea Taifun nu au fost gata de luptă înainte de sfârşitul lunii septembrie. Moscova se afla la o depărtare de 320 de kilometri de locul în care fusese oprit Grupul de Armate Centru şi nu mai rămăsese decât puţin timp până la venirea toamnei cu noroaiele ei şi apoi a iernii. Atunci când generalul Friedrich Paulus, principalul planificator strategic al lui Halder pentru Operaţiunea Barbarossa, ridicase cu mult timp în urmă problema războiului pe timp de iarnă, Hitler interzisese orice aluzie la acest subiect.
In Wolfsschanze, Bârlogul Lupului, Hitler obişnuia să se uite la harta de operaţiuni pe care erau reprezentate suprafeţele întinse controlate teoretic de forţele sale. Pentru un vizionar care impusese puterea totală într-o ţară ce dispunea de cea mai bine antrenată armată din lume, imaginea aceasta inducea un sentiment de invincibilitate.
Acest strateg de fotoliu nu a avut niciodată calităţi de mare comandant de oşti pentru că ignora problemele practice, în timpul scurtelor campanii din Polonia, Scandinavia, Franţa şi Balcani, reaprovizionarea fusese uneori dificilă, dar niciodată o problemă de nerezolvat, în Rusia, logistica se va dovedi un factor tot atât de important ca şi puterea de foc, efective, mobilitate şi moral. Iresponsabilitatea fundamentală a lui Hitler - o sfidare a destinului, interesantă din punct de vedere psihologic - a constat din faptul că a pornit cea mai ambiţioasă invazie din istorie refuzând în acelaşi timp să adapteze economia şi industria germană la necesităţile unui război total.
Privind retrospectiv, campania în Uniunea Sovietică pare acum actul unui jucător înrăit, care se luptă în subconştient să mărească miza.
Consecinţele înfiorătoare pentru milioane de oameni nu păreau decât să-i alimenteze megalomania.
Feldmareşalul von Bock avea sub comandă un milion şi jumătate de oameni, dar forţa diviziilor sale de tancuri slăbise din cauza lipsei vehiculelor blindate de rezervă şi a pieselor de schimb. Când şi-a adunat comandanţii în preziua invaziei, a stabilit data de 7 noiembrie (aniversarea Revoluţiei Ruse) ca termen pentru încercuirea capitalei sovietice. Ambiţiosul Bock dorea cu înfocare să fie cunoscut drept cuceritorul Moscovei.
Între timp, Stavka aştepta o ofensivă germană împotriva Moscovei încă de la mijlocul lui august, când Grupul de Armate Centru primise ordin să nu mai înainteze. Stalin îl trimisese pe generalul Eremenko să organizeze armatele într-un nou Front Briansk, în timp ce alte două fronturi, cel de Vest şi de Rezervă, erau pregătite să apere capitala, în ciuda acestor precauţii, forţele lui Eremenko au fost totuşi luate prin surprindere atunci când, în zorii zilei de 30 septembrie, tancurile grele ale lui Guderian le-au atacat flancul de sud din ceaţa deasă de toamnă. După ce soarele a ieşit din nori, ziua a devenit caldă şi senină, ideală pentru ofensivă. Germanii nu trebuiau să se teamă de un atac aerian inamic, în momentul acela. In Rusia europeană mai puţin de cinci procente din avioanele Armatei Roşii mai erau operaţionale.
In primele zile ale lunii octombrie, ofensiva germană se desfăşura perfect, grupurile de tancuri operând în strânsă legătură cu Flota 2 aeriană a feldmareşalului Kesselring. Eremenko a cerut celor de la Stavka permisiunea de a se retrage, dar nu a primit-o. Pe 3 octombrie, unităţile lui Guderian din dreapta au ajuns la Orei, la o depărtare de 200 de kilometri în spatele liniilor lui Eremenko.
Surpriza a fost totală, în timp ce tancurile grele goneau pe strada principală pe lângă tramvaie, trecătorii le făceau semne de bun-venit cu mâna, crezând că erau ruşi. Armata Roşie nu avusese nici măcar timpul necesar să pregătească încărcăturile pentru a arunca în aer fabricile importante de armament. Pe 6 octombrie, Eremenko şi statul său major au scăpat ca prin urechile acului de a nu fi capturaţi de tancurile germane imediat după miezul zilei. Comunicaţiile au fost întrerupte. In haosul din zilele următoare, mareşalul Budionîi, care comanda, după cum se presupunea, Frontul de Rezervă, şi-a pierdut Cartierul General, iar Eremenko, rănit grav la picior, a trebuit să fie evacuat pe calea aerului.
Conducătorii sovietici de la Kremlin au refuzat iniţial să recunoască proporţiile ameninţării. Pe 5 octombrie, un pilot de vânătoare a reperat o coloană de tancuri germane de 20 de kilometri lungime, ce înainta rapid pe drumul către luhnov, la cel mult 160 de km de Moscova. Chiar şi atunci când un al doilea pilot a confirmat raportul, Stavka a refuzat în continuare să-i dea crezare. Va fi trimis un al treilea pilot, care avea şi el să confirme descoperirea. Toate acestea, deşi nu l-au oprit pe Beria să vrea să-l aresteze şi interogheze pe comandantul piloţilor, acuzându-l de “creare de panică”, au reuşit în cele din urmă să pună în mişcare Kremlinul.
Stalin a convocat o şedinţă de urgenţă a Comitetului de Apărare a Statului. I-a ordonat de asemenea generalului Jukov, care fortificase cu brutalitate apărarea Leningradului, să revină de urgenţă la Moscova cu avionul. După ce Jukov a văzut cu ochii lui dezastrul, Stalin i-a dat instrucţiuni să reorganizeze trupele rămase şi să formeze Un nou front vestic. Fiecare unitate disponibilă a fost aruncată în luptă pentru a menţine o linie oarecare până puteau fi desfăşurate unităţile de rezervă Stavka. Moscova însăşi fiind acum în primejdie, au fost mobilizaţi o sută de mii de oameni în unităţi de miliţie populară, iar un alt sfert de milion de civili, în majoritate femei, au fost deplasaţi pentru a săpa şanţuri antitanc.
Prima zăpadă a căzut în noaptea de 6 octombrie, dar s-a topit imediat, acoperind drumurile cu un noroi gros timp
