de douăzeci şi patru de ore. Grupurile de tancuri ale lui Bock au reuşit totuşi să realizeze două duble încercuiri mari, una lângă Briansk şi alta în jurul localităţii Viazma, pe itinerarul central către Moscova.

Germanii au pretins că au izolat 665 000 de ostaşi ai Armatei Roşii şi că au distrus sau capturat 1 242 de tancuri - mai multe decât dispuneau cele trei grupuri de tancuri ale lui Bock.

“Ce mare satisfacţie trebuie să simţiţi când vedeţi că vă ies atât de bine planurile”, îi scria feldmareşalul von Reichenau generalului Paulus, fostul său şef de stat-major, care în va succede în curând în postul de comandant al Armatei 6. Dar grupuri de ostaşi ruşi, deşi încercuite şi lipsite de aprovizionare, au continuat să lupte până la sfârşitul lunii. “Punctele de sprijin trebuie capturate unul câte unul”, l-a auzit Paulus spunând pe unul din comandanţii de divizie. “De cele mai multe ori, nu putem să-i scoatem afară nici măcar cu aruncătoarele de flăcări şi suntem nevoiţi să aruncăm în aer şi să facem praf întreaga construcţie.”

Mai multe divizii de tancuri germane s-au confruntat în luptă cu o nouă formă de armă neconvenţională: câini ce alergau către ei cu o şa ciudată în spinare pe care se afla o povară din care ieşea un băţ scurt. La început, unităţile de tancuri au crezut că sunt câini de prim-ajutor, dar şi-au dat apoi seama că animalele aveau legate de şei explozivi sau mine antitanc. Aceşti “câini-mină”, antrenaţi după principiile pavloviste, fuseseră dresaţi să alerge sub vehiculele mari în căutare de hrană. Băţul, agăţându-se de piesele de dedesubt, detona încărcătura, în marea lor majoritate, câinii erau împuşcaţi înainte de a ajunge la ţintă, însă această tactică macabră avea un efect deprimant.

Cu toate acestea, vremea a fost principalul obstacol în calea înaintării Wehrmacht-ului. Sezonul ploilor şi al noroiului, aşa-numit rasputiţa, s-a instalat înainte de mijlocul lunii octombrie.

Batalioanele germane cu alimente au devenit inutilizabile, astfel încât au fost rechiziţionate căruţe cu un singur cal, cunoscute sub numele de panje (cuvânt din argoul Wehrmacht-ului ce desemna un ţăran polonez sau rus), de la comunităţile agricole din împrejurimi pe o distanţă de câteva sute de kilometri, în unele locuri, unde nu creşteau mesteceni, au fost folosite în loc de bârne cadavrele ruşilor pentru a podi drumurile înnămolite. Infanteriştii rămâneau adesea fără cizme, “supte” de noroiul ce ajungea până la genunchi.

Motocicliştii nu puteau înainta decât dacă descâlceau pentru a trece porţiunea noroioasă cu vehiculul în spinare. Comandanţii, cărora nu le lipseau oamenii care să le împingă maşinile afară din mocirlă, se întrebau cum se poate duce războiul în astfel de condiţii. Toţi, însă, se temeau de îngheţul ce avea să vină. Nimeni nu uita că fiecare zi conta.

Unităţile germane înaintate îşi continuau drumul atât cât le permiteau condiţiile, în centru, pe 14 octombrie, Divizia 10 tancuri şi Divizia SS Das Reich au ajuns pe câmpul de luptă napoleonian de la Borodino, într-o regiune rurală, cu păduri şi câmpii mănoase. Se aflau doar la vreo 120 de kilometri depărtare de vestul Moscovei, în aceeaşi zi, la 160 de kilometri de nord-vestul capitalei, Divizia l tancuri a ocupat oraşul Kalinin, cu podul lui peste Volga, şi a tăiat linia ferată Moscova-Leningrad. Între timp, în flancul sudic, tancurile lui Guderian au trecut de oraşul Tuia, ameninţând direct Moscova.

Atacul asupra Moscovei din trei direcţii de învăluire a panicat conducerea sovietică, în noaptea de 15 octombrie ambasadelor

străine li s-a spus să se pregătească să plece la Kuibîşev, pe Volga.

Beria a început şi el să-şi evacueze sediul. Anchetatorii NKVD şi-au luat cu ei prizonierii cei mai importanţi, printre aceştia numărându-se şi ofiţeri superiori. Deşi era nevoie disperată de ei pe front, continuau să fie snopiţi în bătaie pentru a li se smulge mărturisiri. Trei sute de prizonieri au fost executaţi la grămadă la Liubianka.

La sfârşitul lunii, Stalin i-a spus şefului NKVD să oprească ceea ce Beria însuşi numea “maşina sa de tocat”. Dictatorul sovietic dorea cu ardoare să continue împuşcarea “defetiştilor şi a laşilor”, dar pentru moment se plictisise de fanteziile conspirative ale lui Beria, pe care le considera “prostii”.

Stalin cerea rapoarte precise de pe front, dar oricine ar fi îndrăznit să-i spună adevărul era acuzat că stârneşte panică, îşi ascundea şi el cu greu neliniştea. Bănuia că Leningradul va cădea, astfel încât se gândea în primul rând cum să scoată trupele de acolo pentru a salva Moscova. Dar, la fel ca Hitler, nu era deloc preocupat de soarta populaţiei înfometate.

Un singur lucru era încurajator în momentul acela. Diviziile Armatei Roşii de la frontiera manciuriană începuseră deja să se desfăşoare în regiunea Moscova. Două din primele regimente de puşcaşi care începuseră să sosească se confruntaseră într-adevăr cu trupele SS Das Reich la Borodino, dar transportul grosului întăririlor pe calea ferată Transsiberiană avea să mai dureze câteva săptămâni. Agentul-cheie de la Tokyo al sovieticilor, Richard Sorge, aflase că japonezii plănuiau să execute o lovitură la sud, în Pacific, împotriva americanilor, nu împotriva Extremului Orient sovietic.

Stalin nu avea deplină încredere în Sorge, dar de data aceasta informaţiile fuseseră confirmate de interceptările făcute cu ajutorul tehnicii de transmisiuni.

În dimineaţa zilei de 16 octombrie, Aleksei Kosîghin, preşedintele adjunct al Sovnarkom, Consiliul Comisarilor Poporului, a intrat în clădirea Consiliului şi a găsit-o părăsită. Hârtiile erau răvăşite de curent, uşile erau deschise, iar telefoanele sunau în birourile pustii.

Kosîghin, bănuind că apelurile erau menite să verifice dacă conducerea părăsise capitala, alerga de la un birou la altul încercând să răspundă. Chiar atunci când ridica receptorul la timp, la capătul celălalt al firului era tăcere. Doar o singură oficialitate mai importantă a îndrăznit să-şi decline identitatea. A întrebat fără menajamente dacă Moscova va capitula.

La şedinţa de criză convocată de Stalin pe 17 octombrie, cu Molotov, Malenkov, Beria şi Aleksandr Şcerbakov, noul şef al Secţiei Politice a Armatei Roşii, s-au discutat planurile de minare a fabricilor, podurilor, căilor ferate şi chiar a mândriei lui Stalin - metroul din Moscova. Nu s-a făcut nici un anunţ public în legătură cu evacuarea la Kuibîşev a ministerelor rămase în capitală, dar vestea s-a răspândit cu o rapiditate