uluitoare, dacă ţinem seama de pedepsele aplicate pentru defetism. Circulau zvonuri că Stalin fusese arestat în urma unui puci la Kremlin, că trupe de desant germane ar fi fost paraşutate în Piaţa Roşie şi că alte trupe inamice se infiltraseră în oraş în uniforme sovietice. Teama că Moscova va fi în curând abandonată în mâinile inamicului i-a făcut pe mii de cetăţeni să încerce să plece, luând cu asalt trenurile oprite în staţii.

Răzmeriţele pentru alimente, jafurile şi beţiile au provocat haos în 1812, haos care a condus la incendierea Moscovei.

Stalin se gândise şi el să plece, dar s-a răzgândit. Aleksandr Şcerbakov, “cu chipul său impasibil de Buddha, cu ochelarii cu rame groase de baga călare pe nasul său cârn”, purtând “acelaşi veston kaki cu o singură decoraţie pe piept - Ordinul Lenin”, a fost cel care a anunţat la Radio Moscova decizia lui Stalin de a rămâne în capitală.

Starea de asediu a fost declarată pe 19 octombrie. Beria a adus în oraş câteva regimente de trupe NKVD pentru a restabili ordinea.

“Provocatorii de panică” au fost împuşcaţi alături de jefuitori şi chiar de beţivi. După părerea populaţiei, exista un singur mod de a şti dacă oraşul va fi apărat sau abandonat: “Se va ţine parada în Piaţa Roşie cu ocazia aniversării revoluţiei?” Moscoviţii păreau să-şi dea singuri răspunsul, fără să mai aştepte să li se adreseze conducătorul.

Ca şi în cazul apărării Madridului cu cinci ani în urmă, panica s-a transformat în sfidare.

Stalin, cu instinctul său supraomenesc, şi-a dat seama de importanţa simbolică a paradei din Piaţa Roşie, chiar dacă moaştele lui Lenin fuseseră evacuate într-un loc mai sigur. Lui Molotov şi lui Beria ideea li s-a părut iniţial nebunească, cu aviaţia germană aflată la o distanţă de lovire mică, dar Stalin le-a spus să concentreze în centrul capitalei toate bateriile de artilerie antiaeriană disponibile, vicleanul impresar bătrân plănuia să împrumute de la asediul Madridului efectul cel mai dramatic, când, la 9 noiembrie 1936, prima brigadă internaţională de voluntari străini defilase pe Gran Via, în uralele entuziaste, dar greşite, ale populaţiei, care scanda: Viva los rusos! Şi-au continuat marşul prin centrul oraşului, pentru a se confrunta cu flancul vestic al Armatei “Africa” a lui Franco. La Moscova, Stalin a hotărât: întăririle pentru armatele lui Jukov vor defila prin Piaţa Roşie, vor trece pe lângă tribuna ridicată în dreptul mausoleului lui Lenin, apoi îşi vor continua marşul pentru a se confrunta cu invadatorul. Ştia ce impact vor avea imaginile din jurnalele de actualităţi ce vor prezenta evenimentul, atunci când aveau să fie difuzate în întreaga lume. Ştia, de asemenea, ce replică trebuia dată discursurilor lui Hitler. “Dacă vor război de exterminare”, a mârâit el, în ajunul paradei aniversare, “război de exterminare vor avea!”

Wehrmacht-ul era puternic dezavantajat din cauza vremii.

Vizibilitatea proastă limita libertatea de acţiune a “artileriei zburătoare” a Luftwaffe. Armatele feldmareşalului von Bock, forţate să se oprească la sfârşitul lunii octombrie pentru realimentare şi întărire, au fost împinse de disperare să distrugă total inamicul înainte de instalarea iernii.

Luptele din a doua jumătate a lunii noiembrie au fost necruţătoare. De ambele părţi, regimente întregi au fost aproape decimate. Guderian, văzându-se blocat de o puternică rezistenţă la Tuia, la sud de Moscova, a făcut o întoarcere de 180o, luând-o către dreapta, în flancul stâng, tancurile lui Hoth au accelerat înaintarea pentru a trece Canalul Moscova-Volga. Dintr-un punct aflat în nordul Moscovei, trupele germane puteau vedea prin binocluri flăcările de la gura ţevii ale bateriilor antiaeriene din jurul Kremlinului.

Jukov i-a ordonat lui Rokossovski să apere linia frontului la Kriukovo cu rămăşiţele Armatei 16. “Nu mai poate fi vorba de nici o retragere”, a ordonat el pe 25 noiembrie. Rokossovski ştia că Jukov vorbea foarte serios.

Rezistenţa rusă era atât de hotărâtă, încât forţele germane slăbite au fost nevoite să încetinească şi chiar să-şi oprească înaintarea. La sfârşitul lunii noiembrie, într-o ultimă încercare disperată, feldmareşalul von Kluge a trimis forţe numeroase pe drumul principal către Moscova, pe şoseaua Minsk, cea pe care înaintaseră şi trupele lui Napoleon. Au reuşit să pătrundă, dar gerul năprasnic şi rezistenţa sinucigaşă a regimentelor sovietice au slăbit intensitatea loviturii.

Guderian şi Kluge au început, din proprie iniţiativă, să-şi retragă regimentele cele mai expuse. Guderian a luat hotărârea să stea în casa lui Tolstoi de la Krasnaia Poliana, în grădina căreia se afla mormântul marelui scriitor, acoperit de zăpadă. Germanii se întrebau ce avea să se întâmple de-a lungul întregului front central. Adâncile intrânduri germane de o parte şi de alta a Moscovei erau vulnerabile, dar disperarea şi criza de efective ale trupelor combatante i-au convins că şi inamicul fusese nevoit să înceteze temporar acţiunile de luptă. Nu şi-au imaginat niciodată că, în secret, conducerea sovietică masa alte armate dincolo de Moscova.

Iarna s-a instalat cu toată forţa, cu zăpadă, vânt năprasnic şi temperaturi sub minus douăzeci de grade Celsius. Motoarele tancurilor erau îngheţate bocnă. Pe linia frontului, infanteriştii epuizaţi săpau buncăre pentru a se adăposti de frig şi de bombardamentele inamice.

Pământul începuse să îngheţe atât de tare, încât erau nevoiţi să aprindă focuri înainte de a începe să sape. Personalul cartierelor generale şi eşaloanele doi ocupau casele ţăranilor, gonind civilii ruşi în zăpadă.

Refuzul lui Hitler de a lua în considerare o campanie de iarnă şi de a o pregăti cum se cuvine a provocat suferinţe teribile soldaţilor săi. “Mulţi merg cu picioarele învelite în hârtie şi este o mare lipsă de mănuşi”, îi scria comandantul unui corp de tancuri generalului Paulus. Cu excepţia căştii în formă de găleată de cărbuni, mulţi soldaţi germani puteau cu greu fi recunoscuţi ca fiind membri ai Wehrmacht-ului. Cizmele lor strâmte, cu vârfuri de oţel, grăbeau pur si simplu degerarea picioarelor, aşa că au început să fure haine si bocanci de la prizonierii de război şi de la civili.

Operaţiunea Taifun a cauzat Armatei Roşii pierderi enorme, dar pierderi ireparabile Wehrmacht-ului în privinţa soldaţilor instruiţi şi a ofiţerilor. “Aceasta nu mai este vechea divizie”, scria în jurnalul său preotul militar al Diviziei 18 tancuri. “Nu vedem în jur decât chipuri noi. Dacă întrebăm de câte cineva, ni se răspunde invariabil: mort