Feldmareşalul von Bock a fost nevoit recunoască la începutul lunii decembrie că nu se mai putea înregistra în nici un caz un “succes strategic”. Armatele sale erau epuizate, iar numărul soldaţilor cu degerături - peste 100 000 până la Crăciun - l-a depăşit rapid pe cel al răniţilor. Dar orice speranţă ca Armata Roşie să fie incapabilă să lanseze un nou atac s-a spulberat brusc, tot aşa cum temperatura a scăzut la minus douăzeci şi cinci de grade Celsius.

Diviziile siberiene, inclusiv numeroase batalioane de schiori, formau doar o parte a forţei de contraatac pregătite în secret la ordinele Stavka. Noi avioane şi escadrile din Orientul îndepărtat au fost aduse pe aerodromurile din estul Moscovei. Circa l 700 de tancuri - în special modelul deosebit de manevrier T-34, dotat cu şenile foarte late, care operau pe zăpadă şi gheaţă mult mai bine decât tancurile germane - erau pregătite pentru desfăşurare. Cei mai mulţi ostaşi ai Armatei Roşii, dar în nici un caz toţi, erau echipaţi pentru războiul de timp de iarnă, cu vestoane vătuite şi uniforme albe de camuflaj.

Pentru a le ţine cald, purtau căciuli de blană (uşanki) cu clape laterale pentru apărarea urechilor şi aveau cizme de pâslă (valenki).

Aveau şi acoperitori pentru piesele mobile ale armelor lor şi un ulei special care să le protejeze de îngheţ.

Pe 5 decembrie, Frontul Kalinin, sub comanda generalului Konev, a atacat marginea proeminentă a intrândului nordic german.

Salve de rachete katiuşa, trase din instalaţii de lansare cu mai multe ţevi, pe care soldaţii germani le porecliseră “orgile lui Stalin”, acţionau ca nişte vestitori înspăimântători ai atacului violent.

Dimineaţa următoare, Jukov a aruncat în luptă armatele l şoc şi 16 a lui Rokossovski împotriva părţii interioare a intrândului, în sudul Moscovei, flancurile lui Guderian au fost atacate din mai multe direcţii, în trei zile, liniile sale de comunicaţii aveau să fie serios ameninţate, în centru, atacurile în valuri nu i-au permis feldmareşalului von Kluge să schimbe direcţia de înaintare a trupelor din Armata 4 pentru a veni în ajutorul flancurilor ameninţate.

Pentru prima dată, Armata Roşie a cucerit supremaţia aeriană.

Regimentele de aviaţie aduse pe aerodromurile aflate dincolo de Moscova au reuşit să-şi protejeze avioanele împotriva gerului, în timp ce aviaţia germană slăbită, operând de pe piste improvizate, a fost nevoită să dezgheţe fiecare aparat aprinzând focuri sub motoare.

Satisfacţia ruşilor a fost enormă în faţa acestei întoarceri bruşte a roţii norocului. Ştiau că retragerea va fi cumplită pentru soldaţii germani prost echipaţi, care erau nevoiţi să-şi croiască drum cu greu prin viscol şi prin troienele îngheţate de pe câmpiile nesfârşite.

Contraatacurile cu armament convenţional au fost în mare măsură sprijinite de atacuri aeriene care au provocat panică şi haos în ariergarda germană. Detaşamentele de partizani, organizate de trupele NKVD de grăniceri trimise în spatele inamicului, au atacat din mlaştinile îngheţate şi din pădurile de mesteacăn şi de pin.

Batalioanele siberiene din Armata l şoc au apărut brusc din ceaţă:

singurul avertisment a fost fâsâitul schiurilor lor pe crusta de zăpadă. Diviziile de cavalerie ale Armatei Roşii erau dispuse ordonat departe, în ariergardă, călărind vioii cai cazaci. Escadroane sau regimente întregi aveau să apară pe neaşteptate la o distanţă de 25 de kilometri în spatele frontului, pentru a ataca baterii de artilerie sau depozite de aprovizionare cu săbiile scoase şi strigăte de luptă înfricoşătoare.

Planul sovietic de încercuire a devenit foarte curând clar. În zece zile, armatele lui Bock au fost forţate să se retragă 150 de kilometri.

Moscova era salvată. Armatele germane, prost echipate pentru războiul pe timp de iarnă, erau sortite acum să sufere sub cerul liber.

Si pe celelalte fronturi s-au înregistrat evenimente spectaculoase. In decembrie, a doua zi după declanşarea contraatacului principal, japonezii au atacat Pearl Harbour. Patru zile mai târziu, Hitler a anunţat, în uralele Camerelor reunite ale Parlamentului german, întrunite la Opera Kroll din Berlin, că declarase război Statelor Unite ale Americii.

În cea de-a doua săptămână a lunii decembrie, un Stalin triumfător până la sălbăticie era convins că armatele germane erau în pragul dezintegrării. Rapoarte de pe linia de retragere, tunuri abandonate, carcase de cai şi cadavre îngheţate de infanterişti, pe jumătate acoperite de zăpada spulberată de vânt, îndreptăţeau ideea unui alt 1812. In ariergarda germană se instalase panica. Trupele de sprijin, ale căror vehicule deveniseră inutilizabile în acele condiţii îngrozitoare, au fost zguduite de atacurile neaşteptate pornite de departe, din spatele liniilor. Soldaţii erau cuprinşi din ce în ce mai mult de o teamă viscerală de barbara Rusie, simţindu-se foarte departe de casă.

Stalin, obsedat de ideea prilejului favorabil, a făcut aceeaşi greşeală ca şi Hitler de a se încrede în puterea voinţei, neţinând seama de realitate: insuficienta aprovizionare, transporturile proaste şi epuizarea trupelor. Ambiţia sa nu mai avea nici o limită în timp ce se uita la “harta de decizie” a Stavka. Pretindea mult mai mult decât o extindere a contraatacurilor împotriva Grupului de Armate Centru.

Pe 5 ianuarie 1942, în cadrul şedinţei comune a Stavka şi a Comitetului de Apărare a Statului au fost expuse planurile lui Stalin de ofensivă generală. Comandantul suprem dorea să se declanşeze ofensive majore în nord care să-i izoleze complet pe asediatorii Leningradului şi mai la sud, în teritoriile pierdute din Ucraina şi Crimeea, o idee susţinută cu hotărâre de mareşalul Timoşenko. Jukov şi cei care au încercat să atragă atenţia asupra pericolelor nu au fost luaţi în seamă.

Si Hitler, obsedat şi el de cumplitul an 1812, a interzis orice fel de retragere printr-o succesiune de ordine. Era convins că dacă reuşeau să reziste până la sfârşitul iernii, vor înfrânge blestemul istoric ce plana asupra invadatorilor Rusiei.

Intervenţia lui a fost mult timp un subiect de dezbateri. Unii au spus că hotărârea sa a salvat Armata Germană de la pieire. Alţii dimpotrivă, că solicitarea sa categorică de a rezista cu orice preţ a provocat pierderi colosale şi inutile în rândurile militarilor instruiţi. Pierderi pe care Germania nu şi le putea permite. Retragerea nu a riscat niciodată să se transforme în debandadă, măcar pentru că Armata Roşie ducea lipsă de mijloace de transmisiuni, şi de mijloace de transport cu care să continue urmărirea. Cu toate