acestea, Hitler era convins că puterea voinţei sale contrapusă unor generali defetişti salvase Frontul de Est. Aceasta avea să aibă consecinţe dezastruoase la Stalingrad în anul următor, incitându-i îndărătnicia până la cotele perversiunii.

Luptele au devenit haotice, liniile frontului sucindu-se pe hartă în toate direcţiile, în timp ce ofensiva generală a lui Stalin se pierdea într-o serie de încăierări. Mai multe unităţi şi mari unităţi sovietice au rămas izolate în timp ce pătrundeau în dispozitivul german cu sprijin insuficient. Stalin subestimase capacitatea trupelor germane de a-şi reveni din retragere, în majoritatea cazurilor, ripostau cu sălbăticie, conştienţi de consecinţele rămânerii sub cerul liber.

Comandanţii adunau în grabă şi la întâmplare unităţi, incluzând şi personalul de sprijin, şi îşi consolidau apărarea cu tot armamentul disponibil, mai ales cu tunuri antiaeriene.

În nord-vestul Moscovei, la Holm, o forţă cu un efectiv de 5 000 de oameni, condusă de generalul Scherer, rezista, completându-şi rândurile cu formaţiuni de desant aerian. Punga mult mai largă de la Demiansk, cu 100 000 de oameni, a fost completată cu luptători transportaţi cu avioane Junker 52, vopsite în alb pentru camuflaj.

Peste o sută de zboruri zilnic, aducând în total 60 000 de tone de materiale de aprovizionare şi evacuând 35 000 de răniţi, le-au permis apărătorilor să reziste 72 de zile împotriva mai multor armate sovietice. Trupele germane pe jumătate înfometate au fost în sfârşit deblocate, la sfârşitul lunii aprilie, dar situaţia civililor ruşi prinşi în Pungă era infinit mai grea. Nimeni nu ştie câţi au murit. Nu aveau nimic de mâncare cu excepţia intestinelor cailor sacrificaţi. Totuşi, această operaţiune i-a întărit convingerea lui Hitler le încercuite trebuie neapărat să reziste. Aceasta făcea parte din direcția care avea să contribuie în mare măsură, peste aproape un a dezastrul de la Stalingrad.

Abandonarea nemiloasă de către Stalin a Armatei 2 Soc, de sub comanda generalului Andrei Vlasov, izolată în mlaştini şi păduri la 160 de kilometri de nord-vestul oraşului Demiansk, nu a fost un avertisment pentru Hitler, chiar dacă, înveninat şi deziluzionat, Vlasov s-a predat şi, legându-şi soarta de cea a germanilor, a acceptat să formeze o armată rusă antistalinistă. Ca şi cum ar fi dorit să ofere un curios echilibru, generalul Walther von Seidlitz-Kurzbach s-a întors împotriva lui Hitler după ce a fost capturat la Stalingrad.

Apoi, în septembrie 1943, s-a oferit voluntar să formeze “o mică armată din prizonieri de război”, care să fie debarcată prin desant aerian în Germania pentru a declanşa o insurecţie, însă suspiciosul Beria nu a acceptat propunerea.

Cu trupele sub cerul liber la temperaturi ce ajungeau până la minus patruzeci de grade Celsius, refuzul aproape superstiţios al lui Hitler de a ordona trimiterea de echipament de iarnă trebuia ocolit cumva. Goebbels a reuşit rapid să ascundă adevărul. Un apel adresat germanilor a constituit subiectul unui buletin de actualităţi ce făcea apel la solidaritatea naţională. Pe ecran se vedeau femei ce aduceau haine de blană şi chiar campioni ai sporturilor de iarnă donându-şi schiurile pentru Frontul de Est. Reacţia populaţiei l-a încurajat pe Hitler să declare la un prânz în Bârlogul Lupului: “Poporul german mi-a auzit chemarea.” Dar, atunci când hainele au început să sosească, către sfârşitul lunii decembrie, soldaţii le încercau cu mirare şi cu un amuzament aproape cinic. Hainele, curate şi mirosind uneori a naftalină, le-au creat o impresie ciudată ostaşilor plini de păduchi care le primeau: “îţi poţi închipui salonaşul cu o sofa”, scria un locotenent, “sau patul unui copil, sau poate camera unei tinere din care veneau. Puteau fi de pe altă planetă.”

Gândurile duioase despre cei de acasă nu erau doar o formă de evadare din lumea lor plină de insecte şi murdărie, ci şi dintr-un mediu de brutalitate crescândă în care moralitatea convenţională se distorsionase total. Militarii germani, cei mai mulţi taţi sau fi iubitori acasă, se complăceau într-un soi de turism de război macabru în Rusia. Fusese emis un ordin către toate unităţile prin care se interzicea “fotografierea executării dezertorilor [germani]”, tot mai numeroşi odată cu prăbuşirea moralului.

Execuţiile de partizani şi de evrei în Ucraina - dacă ar fi să ne luăm după mulţimea ce se poate vedea în poze - atrăgeau din ce în ce mai mulţi fotografi în uniforme Wehrmacht.

Un ofiţer german descria cât de şocat a fost alături de soldaţii săi atunci când au văzut civilii ruşi dezbrăcând cadavrele compatrioţilor lor. Cu toate acestea, soldaţii germani nu se sfiau nici ei să ia hainele şi cizmele civililor ruşi în viaţă, pe care îi alungau apoi în pustietatea îngheţată pentru a muri de frig şi de foame. Ofiţerii superiori germani se plângeau că soldaţii lor semănau cu nişte ţărani ruşi, dar nu arătau nici un fel de milă pentru victimele jefuite de singura lor speranţă de supravieţuire în astfel de condiţii. Un glonţ ar fi fost poate mult mai puţin barbar.

În timpul retragerii din împrejurimile Moscovei, soldaţii germani şi-au însuşit toate vitele, păsările şi alimentele pe care au putut pune mâna. Au scos duşumelele din camerele de locuit pentru a vedea dacă dedesubt nu fuseseră depozitaţi cartofi. Mobila şi chiar bârnele sau podelele caselor erau folosite ca lemn de foc. Nu s-a întâmplat niciodată ca o populaţie să sufere atât de multe din partea ambelor părţi angajate în război. Stalin semnase un ordin la 17 noiembrie prin care cerea tuturor unităţilor Armatei Roşii - detaşamente de aviaţie, de artilerie, de schiori şi de partizani - “să distrugă şi să facă scrum” toate casele şi gospodăriile ţărăneşti pe o distanţă de până la 65 de kilometri în spatele liniilor germane pentru ca inamicul să nu găsească adăpost. Nu s-a ţinut seama nici o cupă de soarta femeilor şi a copiilor ruşi.

Combinaţia dintre tensiunea luptelor şi ororile războiului a sporit

rata sinuciderilor în rândurile soldaţilor germani. “Sinuciderea în condiţii de campanie echivalează cu dezertarea”, erau avertizate trupele printr-un ordin. “Viaţa unui soldat aparţine Patriei.” Cei mai mulți se împuşcau când erau singuri în serviciul de gardă.

Oamenii îşi petreceau nopţile gândindu-se la cei de acasă şi să plece. Texte tipărite şi difuzate clandestin, descoperite de ruşi asupra trupurilor germanilor, demonstrează că erau în egală măsură