Cele trei fronturi sovietice desfăşurate de-a lungul frontierei la ordinele lui Stalin nu au avut nici cea mai mică şansă, iar brigăzile lor de tancuri din spate au fost distruse de un atac aerian chiar înainte de a se putea desfăşura. Marea citadelă din secolul al XVIII-lea, Brest-Litovsk, oraşul în care Statul-Major al Kaiser-ului le impusese un dictat atât de umilitor lui Lenin şi lui Troţki în 1918, a fost încercuit în primele câteva ore. Două grupări de tancuri ale Grupului de Armate Centru, comandate de generalii Hoth şi Guderian, au încercuit mari forţe sovietice în două manevre. în decurs de cinci zile, forţele lor s-au reunit în apropiere de Minsk, la aproximativ 320 de kilometri de graniţă. Au fost prinşi îjj cursă atunci peste 300 000 de soldaţi ai Armatei Roşii şi au fost distruse sau capturate 2 500 de tancuri.

În nord, pornind din Prusia Orientală peste râul Niemen, Grupul 4 tancuri a rupt cu uşurinţă apărarea rusă. Cinci zile mai târziu, Corpul 56 tancuri al generalului von Manstein, avansând aproape 80 de km pe zi, se afla cam la jumătatea drumului către Leningrad şi a cucerit sectorul de trecere a râului Dvina. “O înaintare impetuoasă”, va scrie mai târziu Manstein, “însemna împlinirea visului oricărui comandant de tancuri.”

Luftwaffe continua, între timp, să anihileze aviaţia Armatei Roşii. Către sfârşitul celei de-a doua zile de lupte, scorul germanilor se ridicase la 2 000 de avioane distruse. Uniunea Sovietică era în stare să construiască noi avioane şi să antreneze alţi piloţi, dar “infanticidul” personalului navigant a distrus pentru mult timp moralul acestuia. “Piloţii noştri se simt cadavre încă de la decolare”, avea să recunoască, în faţa unui comisar, un subofiţer de aviaţie, cincisprezece luni mai târziu, în toiul bătăliei de la Stalingrad. “Iată cauza pierderilor.”

În sud, acolo unde aflau cele mai puternice forţe sovietice, înaintarea germană nu a fost atât de rapidă. Generalul Kirponos reuşise să organizeze o apărare în adâncime, preferând această soluţie alinierii trupelor sale de-a lungul frontierei. Cu toate că diviziile sale pricinuiseră germanilor pierderi destul de grele, propriile lor pierderi erau infinit mai mari. Kirponos îşi zorea formaţiile de tancuri înainte ca acestea să se poată desfăşura efectiv. A doua zi, 23 iunie, Grupul l tancuri al generalului Ewald von Kleist s-a confruntat cu diviziile sovietice echipate cu tancul-monstru KV şi, pentru întâia oară, servanţii germani au văzut tancul T-34, un blindat cu destinaţie generală construit în cel de-al doilea război mondial.

Reducerea frontului sudic între Mlaştinile Pripiat şi Munţii Carpaţi a durat mult mai mult decât se preconizase. Armata 6 a feldmareşalului von Reichenau era permanent hărţuită de forţe ruseşti în terenurile mlăştinoase împădurite din stânga. Reichenau

dorea ca prizonierii să fie executaţi ca partizani, chiar dacă mai purtau sau nu uniformă. Unităţile Armatei Roşii îşi executau şi ele captivii, mai ales pe piloţii germani care se paraşutaseră. Se găseau câteva prilejuri să fie trimişi în spatele frontului, dar nu voiau ca aceştia să poată fi salvaţi de înaintarea inamicului.

La Lvov, capitala Galiţiei, NKVD-iştii măcelăriseră prizonierii politici pentru a împiedica eliberarea lor de către germani. Sălbăticia lor era amplificată de atmosfera de suspiciune şi haosul din oraş, cărora li se adăugau beţia şi jafurile. Lvovul a fost supus nu doar bombardamentelor aeriene, ci şi sabotajului comis de grupuri organizate de germani, formate din naţionalişti ucraineni. Starea de frică violentă fusese alimentată chiar înaintea invaziei de atitudinea batjocoritoare a populaţiei neruse: “Las' că vin nemţii să pună mâna pe voi.”

Convingerea lui Hitler că Uniunea Sovietică era o “structură putredă”, care se va “prăbuşi”, era împărtăşită de numeroşi observatori străini şi de serviciile secrete. Epurarea Armatei Roşii, începută de Stalin în 1937, era alimentată de un amestec nemaiîntâlnit de paranoia, megalomanie sadică şi dorinţă de răzbunare pentru nişte vechi afronturi din timpul războiului civil din Rusia şi al războiului ruso-polonez.

În total au fost executaţi, încarceraţi sau concediaţi 36 671 de ofiţeri şi din 706 ofiţeri cu rangul de comandanţi de brigadă şi mai sus, au scăpat doar 303. Procesele intentate ofiţerilor arestaţi au fost de obicei invenţii groteşti. Colonelul K.K. Rokossovski, comandantul ce avea mai târziu să dea lovitura de graţie de la Stalingrad, a fost confruntat cu mărturia unui individ care murise cu aproape douăzeci de ani în urmă.

Cea mai proeminentă victimă a fost mareşalul Mihail Tuhacevski, cel mai înfocat susţinător al războiului manevrier. Arestarea şi executarea sa au însemnat în acelaşi timp distrugerea deliberată a gândirii operaţionale a Armatei Roşii, uzurpând primejdios domeniul strategiei staliniste. Ofiţerii fostei armate imperiale sub comanda lui Tuhacevski dezvoltaseră o teorie complexă şi rafinată a “artei tacticii”' bazată pe “studierea relaţiei dintre capacitatea de foc şi Debilitatea formaţiei masive de luptă”, în 1941, aceasta era considerată o erezie, catalogată drept înaltă trădare, ceea ce explică numărul redus de generali ai Armatei Roşii care au îndrăznit să Caseze tancurile în mod eficient împotriva ameninţării germane.

Chiar dacă cei mai mulţi dintre ofiţerii epuraţi au fost repuşi în drepturi, efectul psihologic a fost ucigător.

La doi ani şi jumătate după începerea epurărilor, Armata Roşie a prezentat un spectacol dezastruos în Războiul de iarnă împotriva Finlandei. Mareşalul Voroşilov, vechiul prieten apropiat al lui Stalin din Armata l cavalerie, a dovedit o uluitoare lipsă de imaginaţie.

Finlandezii i-au depăşit în mod repetat pe ruşi în executarea manevrelor. Mitraliorii lor au secerat masiva infanterie sovietică ce se chinuia să înainteze prin nămeţi. Doar după desfăşurarea unui număr de cinci ori mai mare de ostaşi decât inamicul şi o concentrare imensă de artilerie, a început Armata Roşie să obţină victorii. Hitler a urmărit încântat această lamentabilă prestaţie. Serviciile de informaţii japoneze erau de o cu totul altă părere.

Ele au fost aproape singurele servicii secrete străine ce nu au subestimat de data aceasta Armata Roşie. O serie de vânzoleli la frontiera manciuriană, ce au culminat cu bătălia de la Halhîn-Gol din august 1939, dovediseră de ce era capabil un tânăr comandant agresiv, de data aceasta fiind vorba Gheorghi Jukov, în vârstă de patruzeci şi