participe la un război de exterminare împotriva Uniunii Sovietice, considerat fie o cruciadă antirusă, antibolşevică sau antievreiască, este un domeniu de cercetare ce trebuie să fie adâncit în continuare.” Prinţul Dohna, din Divizia 60 infanterie mecanizată, a fost şocat “de propria mea asprime”, când a recitit după mulţi ani jurnalul. “Astăzi mi se pare imposibil să înţeleg cum mi-am permis să mă las târât fără să protestez în această megalomanie, dar eram dominaţi de sentimentul că facem parte dintr-o formidabilă maşină de război, ce înainta irezistibil către Răsărit împotriva bolşevismului.”

Pe 22 iunie, la ora 3.15, ora Germaniei, au început primele baraje de artilerie. Podurile de peste râuri au fost cucerite înainte ca grănicerii NKVD să reacţioneze. Familiile acestora din urmă, care locuiau la posturile de frontieră, au murit odată cu ei. În unele cazuri, încărcăturile de explozie fuseseră îndepărtate de grupuri care pătrunseseră fără zgomot. Grupurile de comando germane din Sonderverband Brandenburg (Formaţiunea specială Brandenburg, numită astfel după cazarma de la marginea Berlinului) se aflau deja în spatele unităţilor de frontieră ruse, tăind liniile telefonice. De la sfârşitul lunii aprilie, mici echipe formate din voluntari anticomunişti ruşi şi ucraineni, dotate cu aparatură radio, fuseseră infiltrate din data de 29 aprilie, Beria a fost informat că fuseseră capturate trei grupuri de spioni, încercând să treacă frontiera cu aparate radio. Cei prinşi în viaţă fuseseră “predaţi celor de la NKVD pentru alte interogatorii”.

Primul semn al zorilor a apărut la orizontul răsăritean pe 22 iunie înaintea infanteriei, în timp ce patrulele înaintate confruntate cu obstacole de apă se suiau în bărcile de asalt. Numeroase regimente de infanterie, ce străbăteau ultimele sute de metri către aliniamentele de atac, au putut auzi valurile de bombardiere şi de avioane de vânătoare apropiindu-se din spatele lor. Avioane de bombardament în picaj, aşa-numitele Stuka, cu aripile lor de pescăruş, zburau la mică altitudine căutând locurile de staţionare a tancurilor, a Cartierelor Generale şi a centrelor de comunicaţii din spatele liniilor.

Un ofiţer de geniu din Armata Roşie, aflat la Cartierul General al Armatei 4, a fost trezit din somn de zgomotul motoarelor avioanelor. A recunoscut zgomotul din timpul războiului civil din Spania, la care participase în calitate de consilier. “Bombele cădeau cu un sunet strident”, spune el. “Clădirea Cartierului General pe care tocmai o părăsisem era învăluită în fum şi praf. Exploziile puternice sfâşiau aerul şi ne ţiuiau în urechi. A apărut un alt avion.

Bombardierele germane zburau în picaj fără nici o grijă către amplasamentul militar lipsit de apărare. După încheierea atacului aerian, din multe locuri se înălţau coloane negre şi groase de fum.

O parte din clădirea Cartierului General era în ruină. De undeva se auzea urlând glasul strident al unei femei isterice.”

Principalul efort al Luftwaffe a fost îndreptat împotriva regimentelor de aviaţie ale Armatei Roşii. Misiunile din următoarele nouă ore au distrus l 200 de avioane sovietice, majoritatea aflate la sol. Piloţilor de pe avioanele Messerschmitt nu le-a venit să-şi creadă ochilor când, îndreptându-se spre aerodromuri, uşor de recunoscut cu ajutorul fotografiilor cercetării aeriene, au zărit sute e avioane inamice aliniate ordonat în locurile de parcare din jurul Pistelor. Unii piloţi sovietici, care nu învăţaseră niciodată tehnicile e luptă aeriană sau ştiau că modelele lor învechite nu aveau nici o şansă, au recurs chiar la ciocnirea intenţionată a aparatelor germane.

Un general Luftwaffe a descris aceste lupte aeriene împotriva unor piloţi neexperimentaţi ca un infanticid.

Tanchiştii, din cauza zgomotului motoarelor, nu auzeau aproape nimic în afară de ceea ce li se transmitea prin căşti. Au primit ordinul să înainteze imediat ce infanteria cucerea podurile şi sectoarele de trecere. Misiunea formaţiunilor de tancuri era să-şi croiască drum prin şi apoi să încercuiască grosul armatei inamice, pe care să o prindă în cursă ca într-un cazan. Aşa plănuise Wehrmacht-ul să distrugă puterea de luptă a Armatei Roşii, pentru ca apoi să înainteze, practic fără a i se opune rezistenţă, către cele trei obiective majore: Leningrad, Moscova şi Ucraina.

Grupul de Armate Nord, sub comanda feldmareşalului Ritter von Leeb, răspundea în primul rând de înaintarea din Prusia Orientală către statele baltice, pentru a cuceri porturile, urmând să se îndrepte apoi spre Leningrad. Grupul de Armate Centru, sub comanda feldmareşalului Fedor von Bock, trebuia să urmeze ruta lui Napoleon către Moscova, imediat după ce nimicea principalele concentrări ale Armatei Roşii întâlnite în drum. Brauchitsch şi Halder au fost contrariaţi când Hitler a decis să slăbească forţa loviturii centrale, pentru a susţine ceea ce ei considerau a fi nişte operaţiuni subsidiare.

Führer-ul credea că invincibilitatea Reich-ului va fi garantată îndată ce va pune mâna pe bogăţia agricolă a Ucrainei şi pe terenurile petroliere din Caucaz. Această sarcină i-a fost încredinţată Grupului de Armate Sud, sub comanda feldmareşalului Gerd von Rundstedt, sprijinit la dreapta de o mică armată ungară şi de două armate româneşti. Dictatorul român, mareşalul Ion Antonescu, a fost încântat când a fost informat, cu zece zile înainte de lansarea ei, despre Operaţiunea Barbarossa. “Bineînţeles, voi fi acolo de la bun început”, a afirmat el. “Când este vorba de o acţiune împotriva slavilor, puteţi conta întotdeauna pe România.”

La aniversarea proclamaţiei date de Napoleon de la Cartierul său General imperial de la Wilkowski, Hitler a emis o lungă justificare a ruperii relaţiilor cu Uniunea Sovietică. A întors adevărul pe dos, pretinzând că Germania era ameninţată de “aproximativ 160 de divizii ruseşti masate la frontiera noastră”. Astfel a pornit el “cruciada europeană împotriva bolşevismului”, minţindu-şi cu neruşinare poporul şi propriii soldaţi.

 “Izbeşte cu putere uşa şi întreaga structură putredă se va nărui!”

Arareori s-a întâmplat ca un atacator să se bucure de atâtea avantaje ca Wehrmacht-ul în iunie 1941. Cea mai mare parte a Armatei Roşii şi unităţile de grăniceri, având ordinul de a nu răspunde la “provocări”, nu ştiau cum să reacţioneze. Chiar şi în ceasul al paisprezecelea, Stalin mai spera încă cu disperare să apară o ultimă şansă de conciliere şi ezita să permită trupelor sale să riposteze. Un ofiţer care a intrat în biroul general-colonelului D.G. Pavlov, comandant al Frontului Central, l-a auzit urlând nervos la telefon, exasperat, când un alt comandant de pe linia