Deosebit de greu de evaluat retrospectiv este gradul de ignoranţă iniţial la nivel de regiment în legătură cu adevăratul program, în care poate că cea mai chinuitoare armă avea să fie înfometarea. Au fost puţini ofiţerii care au văzut directiva din 23 mai, prin care li se cerea armatelor germane din Est să exproprieze tot ceea ce aveau nevoie Şi să trimită cel puţin şapte milioane de tone de cereale anual în Germania; nu era totuşi greu de ghicit schema de bază, şi anume ordinul de a se înfrupta din roadele pământului. Conducătorii nazişti nu-şi făceau iluzii în privinţa consecinţelor suferite de civili, lipsiţi de resursele Ucrainei. “Multe zeci de milioane vor muri de foame”, prezicea Martin Bormann. Göring spunea cu multă aroganţă că populaţia va fi nevoită să se hrănească cu şei cazace.

Atunci când se pregăteau ordinele ilegale ale Operaţiunii Barbarossa, în martie 1941, generalul Franz Halder, şef de stat-major, a fost principalul responsabil pentru acceptul armatei de a comite reprimările colective ale civililor. Chiar din prima săptămână a lunii aprilie 1941, unor opozanţi ai regimului, fostul ambasador Ulrich von Hassell şi generalul Ludwig Beck, li s-au arătat copii ale acestor ordine secrete de către locotenent-colonelul Helmut Groscurth, care avea să moară la scurt timp după capitularea de la Stalingrad. “Ţi se face părul măciucă”, scria Hassell în jurnalul său, “când afli despre măsurile ce trebuie luate în Rusia şi despre transformările sistematice ale legii militare cu privire la populaţia cucerită într-un despotism necontrolat, ajungând astfel o caricatură a oricărei fel de legi. Acest gen de lucruri îl transformă pe german într-un tip de om care a existat doar în propaganda inamică.”

“Armata”, avea el să noteze ulterior, “trebuie să-şi asume răspunderea pentru crimele şi incendierile care până acum au fost exclusiv în sarcina SS.”

Pesimismul lui Hassell era justificat. Cu toate că o parte dintre comandanţi au ezitat să distribuie instrucţiunile, ordinele emise de alţii către trupele lor se pare că proveneau direct din biroul lui Goebbels. Cel mai notoriu a fost cel dat de comandantul Armatei 6, feldmareşalul von Reichenau. Generalul Hermann Hoth, care avea să comande Armata 4 tancuri în campania de la Stalingrad, a declarat:

“Anihilarea aceloraşi evrei care sprijină bolşevismul şi organizaţia criminală a acestuia - partizanii - este o măsură de autoconservare.” Generalul Erich von Manstein, ofiţer în serviciile prusace de gardă, considerat cel mai strălucit strateg din al doilea război mondial, care a recunoscut în particular că era pe jumătate evreu, a emis un ordin imediat după ce a preluat comanda Armatei 11, în care se spunea: “Sistemul evreu-bolşevic trebuie dezrădăcinat imediat şi pentru totdeauna.” Acesta a continuat chiar să justifice “necesitatea unor măsuri aspre împotriva evreimii”. Dar în Victorii pierdute, memoriile de după război ale lui von Manstein, se fac puţine referiri la aceste lucruri.

Acceptarea simbolurilor naziste pe uniformă şi credinţa jurată lui Hitler au pus capăt oricăror pretenţii că armata nu s-ar fi amestecat în politică. “Generalii l-au urmat pe Hitler în aceste împrejurări”, va recunoaşte feldmareşalul Paulus mulţi ani mai târziu, în captivitate sovietică, “şi drept urmare a fost implicată în consecinţele politicii lui şi ale conducerii războiului.”

În ciuda tuturor încercărilor naziştilor de a o reorganiza, Wehrmacht-ul nu a avut un caracter unitar la nivel de regiment în iunie 1941, aşa cum au susţinut şi susţin unii autori. Diferenţa de caracter între o divizie bavareză, prusacă din est, saxonă şi mai ales austriacă se va face remarcată imediat. Chiar şi în cadrul unei divizii dintr-o regiune anume au existat contraste puternice. De pildă, în Divizia 60 infanterie motorizată, care avea să fie prinsă în cursă la Stalingrad, numeroşi tineri ofiţeri din batalioanele de voluntari proveneau de la Technische Hochschule din Danzig, seduşi de atmosfera îmbătătoare creată de ideea revenirii oraşului la patrie:

“Pentru noi”, scria unul dintre ei, “naţional-socialismul nu era un program de partid, ci esenţa însăşi a ideii de a fi german.” Pe de altă parte, ofiţerii din Batalionul 160 de cercetare al Diviziei 160, un fel unitate teritorială de cavalerie mecanizată formată din voluntari, proveneau mai ales din familii de moşieri din Prusia Orientală.

Printre aceştia se număra şi prinţul Dohna-Schlobitten, care făcuse parte în 1918, în Ucraina, din garda personală a Kaiser-ului.

Divizia 16 tancuri era educată în tradiţia vechii armate prusace.

Regimentul 2 tancuri al acestei divizii, care avea să acţioneze în vara următoare în eşalonul întâi în înaintarea impetuoasă către Stalingrad, provenea din cel mai vechi regiment de cavalerie prusac, Garda Călare a Marelui Elector. Regimentul era format în majoritate de membri ai nobilimii, încât erau puţini cei cărora lumea li se adresa cu gradul lor militar, “în loc de domnule căpitan sau domnule locotenent”, îşi amintea un tanchist, “i se spunea alteţa voastră sau domnule conte.” Regimentul suferise atât de puţine pierderi în campaniile poloneze şi franceze, încât identitatea sa din vreme de Pace a rămas practic nealterată.

Tradiţiile din vremurile trecute ofereau un avantaj, “în cadrul regimentului”, observa un ofiţer din altă divizie de tancuri, “puteai vorbi deschis. Nimeni la Berlin nu putea să glumească ca noi pe seama lui Hitler.” Ofiţerii de stat-major conspiratori puteau vorbi despre înlăturarea de la putere a lui Hitler chiar şi cu generalii care nu participaseră încă la luptă, fără a risca să fie denunţaţi la Gestapo.

Dr. Alois Beck, preotul militar catolic al Diviziei 297 infanterie, era convins că “din cele trei servicii ale Wehrmacht-ului, armata a fost cel mai puţin influenţată de ideologia naţional-socialistă”. În Luftwaffe, cei care nu erau de acord cu regimul tăceau. “Nu puteai în zilele acelea să ai încredere în nici un german”, spunea un locotenent din Divizia 9 artilerie antiaeriană capturat la Stalingrad.

El a îndrăznit să vorbească liber doar cu un singur ofiţer dintre camarazii săi, care recunoscuse odată în particular că naziştii îi omorâseră un văr bolnav mintal.

Un istoric a subliniat că, deşi “Wehrmacht-ul nu trebuie considerat ca o entitate omogenă”, măsura în care diferitele elemente “au fost dispuse să