a goni ţânţarii. Unii cântau la acordeon melodii sentimentale, în timp ce câţiva le fredonau, alţii cădeau pe gânduri. Pe mulţi îi îngrozea ideea de a trece frontiera într-o ţară necunoscută, despre care auziseră doar lucruri înspăimântătoare. Ofiţerii îi avertizaseră că, dacă dormeau în casele ruseşti, vor fi ciupiţi de insecte sau vor lua vreo boală. Nu puţini râdeau totuşi de camarazii lor care voiau să se radă în cap ca precauţie împotriva păduchilor. Oricum, în marea lor majoritate, soldaţii i-au crezut pe ofiţeri când le-au spus că nu au de ce să se teamă în legătură cu încartiruirile de iarnă, în Divizia 24 tancuri, de pildă, se spune despre căpitanul von Rosenbach-Lepinski că ar fi dat asigurări batalionului său de cercetare pe motociclete că:

“Războiul cu Rusia nu va dura decât patru săptămâni.”

O astfel de încredere era, din multe puncte de vedere, de înţeles.

Si serviciile de informaţii străine se aşteptau ca Armata Roşie să se prăbuşească. Wehrmacht-ul adunase cea mai mare forţă de invazie văzută vreodată, cu 3 350 tancuri, circa 7 000 tunuri de câmp şi peste 2 000 de avioane. Armata germană îşi îmbunătăţise nivelul mijloacelor de transport auto cu vehicule militare franţuzeşti; de pildă, 70 la sută din camioanele Diviziei 305 infanterie, o altă divizie ce avea să piară la Stalingrad în anul următor, proveneau din Franţa. Totuşi, Wehrmacht-ul, deşi renumit pentru războiul său fulger, depindea de peste 600 000 de cai pentru tractarea tunurilor, ambulanţelor şi furgoanelor de aprovizionare cu alimente. Având în vedere că diviziile de infanterie mergeau în marea lor majoritate pe jos, viteza generală de înaintare avea puţine şanse să o depăşească pe cea atinsă de La Grande Armee în 1812.

Ofiţerii aveau sentimente amestecate. “Optimismul nostru era colosal după victoriile relativ uşoare repurtate în Polonia, în Franţa şi în Balcani”, relata un comandant al primei companii de tancuri care avea să ajungă paisprezece luni mai târziu la Volga şi Stalingrad. Dar, ca unul din cei care îl citise recent pe Caulaincourt, simţea un soi de “ostilitate faţă de enormul teritoriu al Rusiei”. I se părea, de asemenea, că era cam târziu să se “pornească o astfel de campanie ambiţioasă”. Operaţiunea Barbarossa fusese plănuită să fie lansată la 15 mai. Întârzierea de peste cinci săptămâni, pentru care s-a dat vina în întregime pe campania lui Hitler din Balcani, a fost de fapt determinată de mulţi alţi factori, inclusiv de ploile de primăvară neobişnuit de puternice, de incapacitatea aviaţiei militare de a pregăti la timp aerodromurile înaintate şi de numărul insuficient de mijloace de transport alocate diviziilor.

In acea seară, ofiţerii de comandă au fost informaţi despre anumite “ordine speciale” ce aveau să afecteze conflictul aşteptat.

Printre acestea se numărau “măsuri colective de forţă împotriva satelor” din zonele în care activau partizanii şi “ordinele comisarilor”. Ofiţerii politici sovietici, evreii şi partizanii trebuiau predaţi SS-ului sau Poliţiei Secrete de Campanie. Cei mai mulţi ofiţeri de stat-major, şi desigur toţi ofiţerii de cercetare, au fost informaţi în legătură cu ordinul din 28 aprilie dat de feldmareşalul von Brauchitsch, ce stabilea regulile de bază în privinţa relaţiilor dintre comandanţii de armată, pe de-o parte, şi SS Sonderkommando şi poliţia de securitate ce operau în zonele lor din spatele frontului, pe de altă parte. “Misiunile lor speciale” aveau să facă parte din “ciocnirea finală între două sisteme politice opuse”, în cele din urmă, un “ordin de jurisdicţie” avea să-i priveze pe civilii ruşi de orice drept de apel şi îi exonera efectiv pe soldaţi de crimele comise împotriva acestora, fie că era vorba de omor, de viol sau de jaf.

Ordinul semnat la 13 mai de feldmareşalul Keitel justifica această măsură motivând că “prăbuşirea din 1918, perioada de suferinţă a germanilor ce a urmat şi oprimarea naţional-socialismului - cu multiplele sacrificii sângeroase suferite de această mişcare - pot fi puse în seama influenţei bolşevice. Nici un german să nu uite acest lucru”.

Atunci când a fost avertizat în particular despre “Ordinul Comisarului” de vărul său, Henning von Tresckow, locotenentul Alexander Stahlenberg, ulterior unul dintre organizatorii complotului eşuat din iulie, a izbucnit: “Va fi un asasinat!”

“Acesta e ordinul”, a fost de acord Tresckow. Stahlenberg l-a întrebat apoi cine l-a dat. “Cel în faţa căruia ai depus jurământul”, i-a răspuns vărul său. “Cum am făcut şi eu”, a adăugat el cu o privire plină de înţelesuri.

Câţiva comandanţi au refuzat să confirme primirea ordinului sau să transmită astfel de instrucţiuni. Erau în genere cei care respectau spiritul tradiţional al armatei şi cărora le displăceau naziştii. Mulţi, dar nu toţi, proveneau din familii de militari, şi formau acum un procent în descreştere rapidă din corpul ofiţeresc. Generalii aveau cele mai puţine scuze. Peste două sute de ofiţeri superiori asistaseră la discursul lui Hitler, în care acesta nu lăsase nici un dubiu în legătură cu războiul ce avea să fie declanşat. Va fi o “luptă între două vederi opuse asupra lumii”, o “luptă de nimicire” împotriva “comisarilor bolşevici şi a intelectualităţii comuniste”.

Ideea “războiului rasial” i-a dat campaniei ruse un caracter fără precedent. Mulţi istorici susţin acum că propaganda nazistă a dezavuat atât de eficient inamicul sovietic în ochii Wehrmacht-ului, încât acesta a fost moralmente anesteziat încă de la începutul invaziei. Poate că succesul îndoctrinării s-a datorat în cea mai mare măsură opoziţiei aproape neglijabile din cadrul Wehrmacht-ului ^potriva executării în masă a evreilor, care a fost în mod deliberat confundată cu noţiunea de măsuri de securitate din spatele frontului împotriva partizanilor. Mulţi ofiţeri s-au simţit insultaţi de abandonarea de către Wehrmacht a legii internaţionale pe Frontul de Răsărit, însă doar o foarte mică minoritate a dat glas dezgustului faţă de masacre, chiar şi atunci când devenise clar că acestea făceau parte dintr-un program de exterminare rasială.

Ignoranţa de care s-au prevalat după război numeroşi ofiţeri, şi în special cei de stat-major, este infirmată de probele descoperite recent chiar în dosarele lor. Statul-Major al Armatei 6, de pildă, a colaborat cu Sonderkommando SS 4a, care a urmat-o pas cu pas pe tot drumul de la frontiera de vest a Ucrainei până la Stalingrad. Nu numai că ofiţerii de stat-major îi