ar fi preţul şi umilinţa, aşa cum s-a întâmplat la Brest-Litovsk în 1918? Ar putea renunţa la cea mai mare parte din Ucraina, la Bielorusia şi la statele baltice. Ambasadorul bulgar, Ivan Stamenov, a fost convocat ceva mai târziu la Kremlin.

Molotov l-a întrebat dacă va acţiona ca intermediar, însă, spre surprinderea celor de faţă, acesta a refuzat. “Chiar dacă vă retrageţi către Ural”, a replicat el, “tot veţi câştiga în cele din urmă.”

Populaţia din interiorul Uniunii Sovietice, în uriaşa ei majoritate, nu ştia nimic despre nenorocirea ce se abătuse asupra ţării. Aşa cum îi stătea bine unei zile de odihnă, centrul Moscovei era pustiu.

Kuzneţov, şeful de Stat-Major al forţelor maritime, se gândea la această scenă paşnică, în maşina sa care-l ducea la Kremlin, populaţia capitalei “nu ştia că se aprinsese o vâlvătaie la frontiere şi că unităţile noastre înaintate erau angajate în lupte grele”.

În cele din urmă, la amiază, pe 22 iunie, glasul lui Molotov, nu al lui Stalin, s-a făcut auzit la radio. “Astăzi, la ora 4 dimineaţa, trupele germane au atacat ţara noastră fără să formuleze nici un fel de pretenţii de la Uniunea Sovietică şi fără nici o declaraţie de război.”

Declaraţia sa oferea foarte puţine detalii. “Cauza noastră este dreaptă”, a conchis el pe un ton neutru. “Duşmanul va fi învins. Vom ieşi victorioşi.”

Alegerea cuvintelor sale a fost neinspirată şi modul în care le-a rostit mai mult decât stângaci, dar anunţul a provocat o reacţie puternică în întreaga Uniune Sovietică. Oricât de departe de lupte se afla oraşul Stalingrad de pe Volga, efectul a fost acelaşi. “Şocul a fost atât de puternic, de parcă ar fi căzut o bombă din cer”, îşi aminteşte o studentă. N-a ezitat nici o clipă şi s-a angajat voluntară ca infirmieră. Prietenii ei, mai ales komsomoliştii, au început colectele pentru sprijinirea efortului de război.

Rezerviştii nu au mai aşteptat ordinele de mobilizare. S-au prezentat imediat la centrele de concentrare. La o jumătate de oră după discursul lui Molotov, rezervistul Viktor Goncearov a plecat de acasă către un astfel de centru, însoţit de bătrânul său tată, crezând că acesta venea cu el ca să-l conducă la gară. Soţia lui, care lucra la depoul de tramvaie din Stalingrad, n-a putut veni acasă să-şi ia rămas-bun. Lui Viktor nici nu-i trecea prin cap că bătrânul cazac de optzeci de ani, care “luptase în patru războaie”, plănuia să vină şi el ca voluntar. Bătrânul Goncearov s-a înfuriat rău de tot când s-a văzut respins de personalul de la centru.

La Universitatea Tehnică din Stalingrad, din apropierea fabricii de tractoare, studenţii au agăţat o hartă mare pe perete, pregătindu-se să marcheze cu steguleţe înaintarea Armatei Roşii în Germania. “Ne închipuiam”, spunea unul dintre ei, “că vom zdrobi inamicul cu o puternică lovitură decisivă.” Nenumăratele programe de actualităţi care prezentau realizările din domeniul producţiei de tancuri şi de avioane îi convinseseră de imensa forţă industrială şi militară a Uniunii Sovietice. Imaginile s-au dovedit de două ori mai impresionante într-o ţară până nu de mult înapoiată din punct de vedere tehnologic, în plus, omnipotenţa sistemului sovietic li se părea de nezdruncinat celor din interiorul lui. “Propaganda a căzut pe un teren bine pregătit”, a recunoscut un alt student sovietic. “Toţi trăiam cu această imagine a puterii statului sovietic şi ca atare a invincibilităţii ţării.” Nimeni nu-şi imagina care va fi soarta Uniunii Sovietice, şi cu atât mai puţin cea hărăzită oraşului-model Stalingrad, cu uzinele lui constructoare de maşini, cu parcurile municipale şi blocurile înalte de locuinţe ce priveau peste marele fluviu Volga.

 “Nimic nu este imposibil pentru soldatul german”

În noaptea de 21 iunie, diplomaţii de la Berlin şi de la Moscova nu puteau decât să facă presupuneri în legătură cu ceea ce se întâmpla de-a lungul frontierei care îi separa. Niciodată nu fuseseră ministerele de Externe atât de inutile. Trupele germane, cu un efectiv de circa 3 050 000 de oameni, împreună cu celelalte armate pro-Axă, ce au ridicat efectivul total la 4 milioane, aşteptau să invadeze Uniunea Sovietică din Finlanda până la Marea Neagră. “Lumea îşi va ţine răsuflarea!” declarase Hitler la o şedinţă pregătitoare cu câteva luni în urmă. Obiectivul final era “stabilirea unei linii de apărare împotriva Rusiei asiatice de la Volga până la Arhanghelsk”. Ultima zonă industrială ce îi va rămâne Rusiei în Ural avea să fie atunci distrusă de Luftwaffe (Forţele Aeriene Germane).

Era cea mai scurtă noapte a anului. Se menţinea tăcerea radio în privinţa sutelor de mii de ostaşi ascunşi în pădurile de mesteceni şi de brazi din Prusia Orientală care urmau să ocupe Polonia.

Regimentele de artilerie care ajunseseră cu câteva săptămâni înainte în regiunile de graniţă răsăritene, sub pretextul de a se pregăti de manevre, erau bine antrenate, în Prusia Orientală, echipe de servanţi, purtând haine vechi împrumutate de la localnicii civili, au adus cu căruţele rezerve de obuze pe care le-au camuflat apoi în apropierea poziţiilor de tragere dinainte stabilite. Soldaţii, în marea lor majoritate, credeau poveştile că această acţiune făcea parte dintr-o imensă diversiune menită să acopere pregătirile pentru invadarea Marii Britanii.

La căderea nopţii, când s-au dat ordinele, au fost spulberate toate dubiile militarilor germani. S-au îndepărtat plasele de camuflaj de pe tunuri, iar cele ascunse în hambare au fost scoase la lumină. Au fost apoi transportate cu cai, cu transportoare semişenilate sau tractoare de artilerie, dotate cu faruri mascate şi remorcate până la poziţiile de tragere. Ofiţerii din punctele înaintate de observare au plecat mai devreme împreună cu infanteria pentru a se opri la câteva sute de metri de posturile de frontieră ocupate de grănicerii sovietici.

Unii ofiţeri din diviziile eşalonului al doilea au închinat pentru reuşita operaţiunii câte un pahar cu şampanie fină sau coniac, aduse din Franţa ocupată. Câţiva au mai aruncat câte o privire prin memoriile generalului de Caulaincourt, căruia Napoleon îi spusese în ajunul invaziei din 1812: Avant deux mois, la Russie me demandera la paix. Unii, încercând să-şi imagineze ce-i aştepta, răsfoiau dicţionarele bilingve de expresii, pe care ambasada lui Dekanozov le trimisese aproape degeaba la Moscova. Alţii citeau Biblia.

Soldaţii aprinseseră focuri în taberele mascate pentru