pentru a scoate în evidenţă contrastul. Cu toate acestea, micuţul georgian era primejdios pentru cei ce erau sub controlul său. Fusese supranumit “Călăul din Baku” în urma atrocităţilor comise de el în Caucaz după sfârşitul războiului civil din Rusia. La ambasada din Berlin, ceruse chiar să se construiască la subsol o cameră de tortură şi de execuţii, în care să se ocupe de cei suspectaţi de trădare în comunitatea sovietică.

În aşteptarea sosirii celor doi diplomaţi sovietici, Ribbentrop umbla de colo-colo în biroul său, “ca un animal în cuşcă”. Nu mai rămăsese aproape nici o urmă din “respectabila sa expresie de om de stat pe care o rezerva pentru marile ocazii”.

“Führer-ul are perfectă dreptate să atace Rusia acum”, îşi spunea întruna, de parcă ar fi încercat să se convingă şi el de acest lucru.

“Ruşii ne-ar ataca ei pe noi, dacă nu am proceda aşa.” Subordonaţii săi erau siguri că nu putea înfrunta perspectiva de a-şi vedea distrusă cea mai importantă realizare a sa: Pactul Ribbentrop-Molotov. Nu este exclus să fi început să-şi dea seama că jocul nesăbuit al lui Hitler s-ar putea transforma în cel mai mare dezastru din istorie.

Cei doi reprezentanţi sovietici au fost conduşi în biroul imens al lui Ribbentrop. La capătul îndepărtat al încăperii, pardosită cu un parchet cu frumoase modele geometrice, se afla masa de lucru.

Pereţii erau străjuiţi de statuete de bronz aşezate pe piedestale. Când s-au apropiat, Berejkov a fost izbit de înfăţişarea lui Ribbentrop.

“Avea faţa stacojie şi buhavă, iar ochii injectaţi îi sticleau.” S-a întrebat dacă nu cumva băuse.

După strângerile formale de mâini, Ribbentrop i-a condus la o masă dintr-o parte a camerei şi i-a poftit să ia loc. Dekanozov a început să citească o declaraţie în care se cereau asigurări din partea guvernului german, dar Ribbentrop l-a întrerupt, spunând că fuseseră convocaţi pentru un cu totul alt motiv. Vorbele i s-au împleticit în gură, Ribbentrop bâlbâind ceva ce semăna cu o declaraţie de război, deşi nu a rostit aceste cuvinte: “Atitudinea ostilă a guvernului sovietic faţă de germani şi ameninţarea serioasă reprezentată de concentrarea de trupe ruseşti la graniţa de vest a Rusiei au silit Reich-ul să procedeze la contramăsuri militare.” Ribbentrop a repetat aceleaşi lucruri, prezentându-le diferit, şi a acuzat Uniunea Sovietică de tot felul de fapte, printre care şi violarea militară a teritoriului german. Berejkov s-a gândit că Wehrmacht-ul începuse probabil invazia. Ribbentrop s-a ridicat brusc în picioare şi i-a înmânat ambasadorului lui Stalin textul complet al memorandumului lui Hitler, declarând: “Führer-ul în-a însărcinat să vă informez oficial în legătură cu aceste măsuri defensive.” Rusul nu a spus nimic.

Dekanozov s-a ridicat şi el în picioare. De-abia îi ajungea lui Ribbentrop la umăr. Întreaga semnificaţie a avut în sfârşit ecou.

“Veţi regreta acest atac insultător, provocator şi acaparator împotriva Uniunii Sovietice. Veţi plăti scump!” Berejkov s-a îndreptat cu paşi mari către uşă. Ribbentrop s-a repezit după ei. “Spuneţi-le celor de la Moscova”, a şoptit el, pe un ton insistent, “că în-am împotrivit acestui atac.”

Se luminase bine de ziuă când Dekanozov şi Berejkov s-au urcat în limuzină pentru a parcurge drumul scurt până la Ambasada Sovietică. Ajunşi pe strada Unter den Linden, au descoperit că întreaga clădire fusese înconjurată de un cordon poliţienesc format dintr-un detaşament de trupe SS. În interior, membrii personalului ambasadei, ce aşteptau reîntoarcerea celor doi, le-au spus că le fuseseră tăiate toate liniile telefonice. Au prins la radio un post rusesc.

Moscova era cu o oră înainte de ora germană de vară, aşa că acolo era ora 6 dimineaţa a zilei de duminică, 22 iunie. Spre uimirea şi consternarea lor, buletinul de ştiri s-a concentrat asupra creşterilor înregistrate de producţia industrială şi agricolă din Uniunea Sovietică. Ştirile au fost urmate de un program de gimnastică de înviorare. Nu s-a spus nici un cuvânt despre invazia germană.

Ofiţerii superiori NKVD şi GRU (informaţii militare) din ambasadă au urcat imediat la ultimul etaj al clădirii, într-o zonă cu acces interzis, prevăzută cu uşi de fier forjat şi cu obloane de oţel la ferestre. Documentele secrete au fost aruncate în sobele speciale cu ardere accelerată, instalate acolo pentru cazuri extreme.

In capitala sovietică, apărarea antiaeriană fusese alertată, dar majoritatea populaţiei habar nu avea de ceea ce se întâmpla.

Membrii nomenclaturii care primiseră ordin să se prezinte la serviciu se simţeau paralizaţi din cauza lipsei de instrucţiuni. Stalin nu spusese nimic. Nu se definise nici un fel de linie de demarcaţie între “provocare” şi război în toată regula şi nimeni nu ştia ce se întâmplă pe front. Comunicaţiile fuseseră întrerupte din cauza atacului violent.

Până şi speranţele celor mai fanatici optimişti de la Kremlin se spulberaseră. La ora 3.15, s-a primit din partea comandantului Flotei Mării Negre confirmarea unui atac aerian german asupra bazei navale de la Sevastopol. Ofiţerii de marină sovietici nu se puteau abţine să nu se gândească la atacul japonez prin surprindere de la Port Arthur din 1904. Gheorghi Malenkov, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Stalin, a refuzat să-l creadă pe amiralul Nikolai Kuzneţov, aşa că a telefonat din nou, el însuşi, în particular pentru a verifica dacă nu era vorba de un truc al ofiţerilor superiori pentru a-i forţa mâna Conducătorului. La ora 5.30 - la două ore după lansarea atacului asupra frontierelor de vest - Schulenburg i-a înmânat lui Molotov declaraţia de război a Germaniei naziste.

Potrivit unuia dintre cei prezenţi, bătrânul ambasador a vorbit cu lacrimi amare în ochi, adăugând că personal considera că decizia lui Hitler era o nebunie. Molotov a plecat apoi în grabă către biroul lui Stalin, unde era adunat Biroul Politic. Se pare că, la auzul veştii, Stalin s-a prăbuşit în fotoliu şi nu a spus nimic. Seria sa de calcule greşite ofereau un material bogat de meditaţie amarnică.

Conducătorul renumit pentru nemiloasele sale acte de înşelăciune căzuse într-o capcană care i se datora în mare măsură.

Veştile de pe front aveau să fie atât de catastrofale în următoarele câteva zile, încât Stalin, a cărui neruşinare conţinea o doză mare de laşitate, i-a convocat pe Beria şi Molotov la o întâlnire secretă. Ce-ar fi să facă pace cu Hitler, oricare