este aici şi nimeni nu ştie când se va întoarce”. La prânz, a încercat să contacteze o altă oficialitate, şeful secţiei politice. “Cred că se întâmplă ceva la Cartierul General al Führer-ului. Mai mult ca sigur, toată lumea s-a adunat acolo.” Dar ministrul de Externe german nu plecase din Berlin. Ribbentrop pregătea instrucţiunile către Ambasada Germană de la Moscova, clasificate “Urgent. Secret de stat”. A doua zi, dis-de-dimineaţă, cam la două ore după lansarea invaziei, contele Friedrich Werner von der Schulenburg urma să transmită guvernului sovietic o listă de doleanţe ce aveau să servească drept pretext.

Sâmbătă, la Berlin, către înserat, mesajele de la Moscova erau din ce în ce mai frenetice. Berejkov telefona la Wilhelmstrasse din jumătate în jumătate de oră. Dar nici un funcţionar superior nu accepta să răspundă Ia apelurile lui. De la fereastra deschisă a biroului său, putea vedea caschetele demodate ale poliţiştilor ce păzeau ambasada. Dincolo de ei, berlinezii îşi făceau plimbarea de sâmbătă seara pe strada Under den Linden. Polaritatea dintre război şi pace avea un aer uluitor de irealitate. Expresul Berlin-Moscova gonea printre armatele germane care aşteptau ordinele de a trece frontiera ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

La Moscova, ministrul de Externe Molotov l-a convocat la Kremlin pe contele von Schulenburg. Ambasadorul german, după ce a supravegheat distrugerea documentelor secrete ale ambasadei, a plecat la întrunirea fixată la ora 21.30. Confruntat cu dovada pregătirilor germane, ambasadorul nu a recunoscut că urma să aibă loc o invazie. Şi-a exprimat pur şi simplu uimirea că Uniunea Sovietică nu putea înţelege situaţia şi a refuzat să mai răspundă la vreo întrebare până când nu va consulta Berlinul.

Schulenburg, diplomat de şcoală veche, care credea în dictonul lui Bismarck că Germania nu trebuie să intre în război cu Rusia, avea toate motivele să fie surprins de ignoranţa de care dădea dovadă Rusia. Cu mai mult de două săptămâni în urmă, îl invitase pe Dekanozov, reîntors la Moscova în zilele acelea, la un dejun privat şi l-a avertizat în legătură cu planurile lui Hitler. Bătrânul conte se simţea absolvit de orice loialitate faţă de regimul nazist după ce Führer-ul îi spusese o minciună sfruntată, pretinzând că nu unelteşte nimic împotriva Rusiei*. Dekanozov, uluit la auzul acestei dezvăluiri, a crezut însă că era vorba de un şiretlic. Stalin, reacţionând în acelaşi fel, a izbucnit în faţa Biroului Politic: “Dezinformarea a ajuns acum la nivel de ambasador!” Stalin era convins că avertismentele fuseseră în marea lor majoritate Angliiskaia provokaţia - făcând parte din planurile urzite de Winston Churchill, marele duşman al Uniunii Sovietice, de a declanşa un război între Rusia şi Germania. După fuga lui Hess în Scoţia, ideea conspiraţiei devenise şi mai complicată în mintea sa.

Stalin, care refuzase să accepte posibilitatea unei invazii înainte de după-amiaza zilei de sâmbătă, era îngrozit de ideea de a-l provoca pe Hitler. Goebbels l-a comparat, oarecum pe bună dreptate, cu un iepure hipnotizat de un şarpe. O serie de rapoarte venite de la grăniceri informau că în pădurile de dincolo de frontieră se încălzeau motoarele tancurilor, că geniştii construiau poduri peste râuri şi că se înlăturau reţelele de sârmă ghimpată din faţa poziţiilor lor. Comandantul Regiunii Militare Speciale Kiev a avertizat că războiul va începe în câteva ore. Au sosit şi rapoarte ce informau că în porturile de la Marea Baltică, pe vasele germane se oprise încărcarea, pentru a se reîntoarce acasă. Stalin, dictatorul, încă nu putea accepta ideea că evenimentele i-ar fi putut scăpa de sub control.

In noaptea aceea, după discuţii prelungite cu comandanţi superiori din Armata Roşie, Stalin a fost de acord cu transmiterea unei depeşe cifrate către toate comandamentele regiunilor militare din Vest. “în cursul zilelor de 22-23 iunie 1941, sunt posibile atacuri neaşteptate ale germanilor pe fronturile regiunilor militare Leningrad, Baltica Specială, Vestică Specială, Kiev Specială şi Odessa. Sarcina forţelor noastre este să nu cedeze nici unei provocări ce ar putea genera complicaţii majore, în acelaşi timp, trupele [...] trebuie să se afle în totală stare de pregătire, să respingă o posibilă lovitură prin surprindere executată de germani şi de aliaţii lor.” Forţele maritime şi unii ofiţeri superiori din Armata Roşie ignoraseră tacit ordinele lui Stalin împotriva mobilizării. Dar, pentru multe unităţi, ordinul de avertizare, care nu a fost transmis înainte de miezul nopţii, a sosit prea târziu.

La Berlin, Berejkov pierduse orice speranţă de a mai ajunge să vorbească în noaptea aceea cu Ribbentrop. Brusc, cam pe la ora 3 dimineaţa, telefonul de lângă el a început să sune. “Herr Reichsminister von Ribbentrop”, a spus un glas necunoscut, doreşte să vadă reprezentanţii guvernului sovietic la sediul din Wilhelmstrasse al Ministerului de Externe.” Berejkov a explicat că ţi va lua ceva timp să-l trezească din somn pe ambasador şi să comande o maşină.

“Automobilul domnului ministru aşteaptă în faţa ambasadei dumneavoastră. Ministrul doreşte să-i vadă pe reprezentanţii sovietici imediat.”

Dekanozov şi Berejkov au găsit limuzina neagră a lui Ribbentrop aşteptând lângă bordura trotuarului din faţa ambasadei.

Lângă portieră se afla un oficial al Ministerului de Externe în ţinută completă, în timp ce un ofiţer SS stătea pe scaunul de lângă şofer.

După ce au pornit, Berejkov a observat că dincolo de Poarta Brandenburg mijiseră zorii, luminând cerul de deasupra copacilor din Tiergarten. Era o dimineaţă de miez de vară.

Când au ajuns în Wilhelmstrasse, au văzut că numeroşi oameni se adunaseră acolo. Intrarea, cu marchiza ei de fier forjat, era luminată de aparatele echipelor de la jurnalele de actualităţi. Ziariştii i-au înconjurat pe cei doi diplomaţi sovietici, orbindu-i o clipă cu bliţurile aparatelor de fotografiat. Această primire neaşteptată l-a făcut pe Berejkov să se aştepte la ce putea fi mai rău, dar Dekanozov părea neclintit în convingerea sa că Germania şi Rusia se aflau încă în stare de pace.

Ambasadorul sovietic, “un omuleţ de nici un metru şi jumătate înălţime, cu nasul lui mic şi coroiat şi cele câteva şuviţe de păr negru lipite pe chelie”, nu era un personaj prea impresionant. Atunci când l-a primit prima oară, Hitler a cerut să fie flancat de doi dintre cei mai înalţi membri ai gărzii sale SS,