– Eu sunt Gertrude, zise, şi ea e Hilda. Hilda prinse să roşească în timp ce Gertrude se apropia de patul meu.

– Te-am auzit la baie. Eşti bolnav?

– Da. Dar nu e grav, sunt sigur. A rămas geamul deschis.

– Doamna Downing, proprietăreasa, îţi pregăteşte o supă caldă.

– Nu e nevoie.

– O să-ţi facă bine.

Gertrude se apropie şi mai mult de pat. Hilda rămase pe loc, roz şi imaculată şi îmbujorată. Gertrude se legăna înainte şi înapoi pe tocurile ei foarte înalte.

– Eşti nou în oraş?

– Da.

– Nu te-ai înrolat?

– Nu.

– Cu ce te ocupi?

– Cu nimic.

– Nu munceşti?

– Nu.

– Normal, îi zise Gertrude Hildei, uită-te la mâinile lui. Are cele mai frumoase mâini din lume. Poţi să-ţi dai seama că n-a muncit niciodată.

Doamna Downing, proprietăreasa, ciocăni la uşă. Era grasă şi plăcută. Mi-am imaginat că soţul ei e mort, iar ea o persoană foarte credincioasă. Ducea un castron mare cu supă de vită, ţinându-l sus în aer. Vedeam cum se ridicau aburii. Am luat castronul. Am schimbat amabilităţi. Da, soţul îi murise. Era foarte credincioasă, îmi adusese şi pâine prăjită, plus sare şi piper.

– Vă mulţumesc.

Doamna Downing se uită la fete.

– Noi o să plecăm acum. Sperăm să vă faceţi bine cât mai repede. Şi sper de asemenea că fetele nu v-au deranjat prea tare.

– O, nici vorbă! am rânjit eu din castronul cu supă.

Chestia asta i-a plăcut.

– Haideţi, fetelor.

Doamna Downing lăsă uşa deschisă. Hildei îi mai reuşi o ultimă îmbujorare, îmi aruncă cel mai drăgălaş zâmbet, după care se cară. Gertrude mai rămase. Mă privea cum înghiţeam supa.

– E bună?

– Vreau să vă mulţumesc tuturor. Toate astea... sunt atât de neobişnuite.

– Am plecat.

Se răsuci pe călcâie şi se îndreptă fără grabă spre uşă. Fesele i se mişcau sub fusta neagră, strâmtă; avea picioare de aur. La uşă se opri şi se întoarse, aruncându-mi o ultimă privire cu ochii ei întunecaţi, cuprinzându-mă în ei. Eram transfigurat, fermecat. În clipa în care îmi simţi reacţia, zvâcni din cap şi izbucni în râs. Avea un gât minunat şi tot părul ăla negru. Ieşi pe hol, lăsând uşa întredeschisă, Mi-am condimentat supa cu sare şi piper, am fărâmiţat bucăţelele de pâine şi m-am apucat să-mi alin suferinţa cu ea.

Am găsit un post de funcţionar în comerţ, într-un magazin de haine de damă. Până şi în timpul celui de-al doilea război mondial, când se presupunea că era o criză de mână de lucru, existau patru sau cinci solicitanţi pentru fiecare slujbă. (Cel puţin pentru slujbele mărunte.) Am aşteptat cu cererile de angajare completate. Când te-ai născut? Căsătorit? Necăsătorit? Serviciul militar satisfăcut? Ultimul loc de muncă? Ultimele locuri de muncă? Motivul plecării? Completasem atât de multe formulare de angajare în ultima vreme, încât învăţasem pe de rost răspunsurile corecte. Cum mă trezisem destul de târziu în dimineaţa aceea, am fost ultimul strigăt. Un bărbat chel cu nişte smocuri ciudate de păr ieşindu-i din urechi m-a intervievat.

– Da? mă întrebă, privindu-mă pe deasupra foii de hârtie.

– Sunt scriitor, temporar în criză de inspiraţie.

– Vorbiţi serios?

– Da.

– Sunteţi sigur?

– Nu, nu sunt.

– Ce scrieţi?

– Mai mult povestiri. Şi am scris cam jumătate dintr-un roman.

– Un roman, chiar?

– Da.

– Cum se numeşte?

– „Robinetul defect al destinului meu".

– O, îmi place. Despre ce-i vorba?

– Despre tot.

– Despre tot? Adică, de pildă, şi despre cancer?

– Şi despre cancer.

– Dar despre nevastă-mea?

– Şi despre ea.

– Nu mai spuneţi. Şi de ce vreţi să lucraţi într-un magazin de haine de damă?

– Întotdeauna mi-au plăcut damele în haine de damă.

– Sunteţi în 4-F?

– Da.

– Arătaţi-mi carnetul de recrutare. I-am arătat carnetul de recrutare. Mi l-a dat înapoi.

– Sunteţi angajat.

Stăteam într-o pivniţă. Pereţii erau zugrăviţi în galben, împachetam hainele de damă în cutii de carton lungi cam de trei picioare şi late cam de un picior sau un picior şi jumătate. Era nevoie de o anumită îndemânare ca să împachetezi fiecare haină în aşa fel încât să nu se şifoneze în cutie. Ca să nu se întâmple asta, foloseam umplutură de carton şi pânza şi primeam instrucţiuni precise. Utilizăm serviciile Poştei SUA doar pentru livrări în afara oraşului. Fiecare avea cântarul lui propriu şi maşina poştală de măsurat. Fumatul era interzis.

Larabee era funcţionarul-şef. Klein era asistentul funcţionarului-şef. Larabee conducea. Klein încerca să-l boicoteze pe Larabee. Klein era evreu şi proprietarii magazinului erau evrei şi Larabee era agitat. Klein şi Larabee se luau la harţă şi se băteau cât era ziulica de lungă şi nici seara nu se potoleau. Apropo de seară. Problema era, în acele vremuri de război, statul peste program. Cei de la conducere preferau întotdeauna să exploateze neîncetat o mina de oameni, în loc să angajeze mai mulţi şi astfel toată lumea să muncească mai puţin. Pentru şef, erai disponibil opt ore, însă el cerea mereu mai mult. Niciodată nu te trimitea acasă după şase ore, de exemplu. Aşa ai fi putut să ai timp să te gândeşti.

Ori de câte ori ieşeam pe coridorul pensiunii, dădeam de Gertrude care părea să stea tot timpul acolo. Era perfectă, era sex pur şi înnebunitor şi ea ştia lucrul ăsta şi îl specula, ţi-l dădea cu ţârâita şi te lăsa să suferi pentru el. O făcea fericită. Nici eu nu mă simţeam prea rău. Ar fi putut cu uşurinţă să mă arunce afară şi sa nu-mi îngăduie să mă bucur nici măcar privind-o din când în când. Ca mai toţi bărbaţii în situaţia asta, mi am dat scama că n-o să obţin nimic de la ea - discuţii intime, călătorii nebuneşti cu montagne russe, plimbări lungi duminică după-amiaza - până nu îi făceam nişte promisiuni bizare.

– Eşti un tip ciudat. Petreci mult timp singur, nu-i aşa?

– Da.

– Care-i necazul?

– Eram bolnav cu mult înainte să ne cunoaştem în dimineaţa aia.

– Şi acum ţi-e rău?

– Nu.

– Atunci care-i problema?

– Nu-mi plac oamenii.

– Şi crezi că e bine?

– Probabil că nu e bine.

– Mă duci la film într-o seară?

– O să încerc.

Gertrude se legăna în faţa mea; se legăna pe tocurile ei înalte. Se aplecă în faţă. Părticele din trupul ei mă atingeau, însă