pur şi simplu nu puteam reacţiona, între noi doi se căsca un gol. Distanţa era prea mare. Aveam senzaţia că îi vorbea unei persoane care dispăruse, care nu se mai afla acolo, care nu mai era vie. Ochii ei păreau să privească prin mine. Îmi era cu neputinţă să intru pe aceeaşi frecvenţă cu ea. Nu mă simţeam ruşinat, ci mai degrabă doar jenat şi neputincios.

– Vino cu mine.

– Poftim?

– Vreau să-ţi arăt dormitorul meu.

Am urmat-o pe Gertrude de-a lungul coridorului. Deschise uşa de la dormitorul ei şi pătrunserăm înăuntru. Era o cameră deosebit de feminină. Pe patul încăpător se îngrămădeau animale de pluş. Toate animalele arătau uimite şi mă priveau fix: girafe, urşi, lei, căţei. Mirosea a parfum. Totul era îngrijit şi curat şi părea moale şi confortabil. Gertrude se apropie de mine.

– Îţi place dormitorul meu?

– E drăguţ. Ah, da, îmi place.

– Să nu cumva să-i spui doamnei Downing că te-am invitat aici, că o să fie scandalizată.

– N-o să-i spun.

Gertrude stătea acolo, tăcută.

– Trebuie să plec, i-am zis în cele din urmă. M-am apropiat de uşă, am deschis-o, am închis-o în urma mea şi m-am întors la mine în cameră.

După ce am pierdut câteva maşini de scris la casa de amanet, pur şi simplu am renunţat la ideea de a mai avea una. Îmi copiam povestirile de mină şi le trimiteam aşa. Le dactilografiam de mâna cu un stilou.

Am ajuns o maşină de scris manuală foarte rapidă. Atât de rapidă încât puteam să dactilografiez de mână mai repede decât să scriu. Scriam câte trei-patru povestiri pe săptămână. Le păstram în cutia poştală. Mi-i imaginam pe redactorii de la The Atlantic Monthly şi Harper's zicând:

– Hei, încă o chestie de la maniacul ăla... Într-o seară am dus-o pe Gertrude la un bar. Şedeam amândoi de o parte a mesei şi beam bere. Afară ningea. Mă simţeam un pic mai bine decât de obicei. Beam şi pălăvrăgeam. Se scurse aşa vreo oră. Am început să mă uit ţintă în ochii Gertrudei şi ea făcu la fel, „în zilele noastre, un om bun e greu de găsit!" zicea tonomatul. Gertrude îşi mişca trupul în ritmul muzicii, mişca din cap în ritmul muzicii şi se uita în ochii mei.

– Ai o faţă tare ciudată, zise. De fapt nu eşti urât.

– Funcţionarul numărul patru, cel care-şi vede de treabă.

– Ai fost îndrăgostit vreodată?

– Dragostea e pentru oamenii reali.

– Şi tu pari real.

– Nu-mi plac oamenii reali.

– Nu-ţi plac?

– Îi urăsc.

Am mai băut ceva, fără să ne spunem prea multe. Afară continua să ningă. Gertrude îşi întoarse capul şi se uită lung la mulţimea de oameni. Pe urmă se uită la mine.

– Nu e drăguţ?

– Cine?

– Soldatul ăla de-acolo. Stă singur. Stă atât de drept. Şi are toate medaliile alea la vedere.

– Hai să plecăm de-aici.

– Dar nu e târziu.

– Poţi să mai rămâi.

– Nu, vreau să vin cu tine.

– Nu-mi pasă ce faci.

– Soldatul e de vină? Eşti furios din cauza lui?

– Oh, la dracu'!

– E din cauza lui!

– Am plecat.

M-am ridicat de la masă, ani lăsat bacşiş şi m-am îndreptat către uşă. Am auzit-o pe Gertrude în spatele meu. Am pornit pe stradă prin ninsoare. Curând, mă ajunse din urmă.

– Nici măcar n-ai luat un taxi! Prin zăpadă cu tocurile astea!

Nu i-am răspuns. Am lăsat în urmă cele patru-cinci clădiri până la pensiune. Am urcat scările cu ea lângă mine. Apoi m-am îndreptat spre camera mea, am deschis uşa, am închis-o, mi-am scos hainele şi m-am vârât în pat. Am auzit-o în camera ei, aruncând cu ceva în perete.

Continuăm să-mi dactilografiez de mina povestirile. Pe cele mai multe i le trimiteam lui Clay Gladmore, a cărui revistă new-yorkeză, Front fire, o admirăm. Plăteau doar cu 25 $ povestirea, însă Gladmore îl descoperise pe William Saroyan şi pe mulţi alţii şi fusese amicul lui Sherwood Anderson. Gladmore îmi trimitea înapoi multe din chestiile mele, însoţite de refuzuri semnate de el însuşi. E adevărat că majoritatea nu erau prea lungi, dar sunau amabil şi încurajator. Revistele mai mari foloseau scrisori de refuz tipărite. La Gladmore până şi scrisorile tipărite păreau să răspândească o anume căldură: „Vai, ce mult regretăm că aceasta e o scrisoare de refuz, dar..."

Aşa că îl ţineam pe Gladmore ocupat cu patru-cinci povestiri pe săptămâna. Între timp, stăteam în magazinul cu haine de damă, jos în pivniţă. Klein încă nu-l eliminase pe Larabee; lui Cox, celălalt funcţionar, nu-i păsa cine elimină pe cine, atâta timp cât se putea furişa la o ţigară pe scară la fiecare douăzeci şi cinci de minute.

Orele peste program deveniră ceva mecanic. În timpul liber, am început să beau din ce în ce mai mult. Ziua de lucru de opt ore era dusă pentru totdeauna. Dimineaţa, când intrai pe uşă, puteai să te pregăteşti pentru cel puţin unsprezece ore. Asta se întâmpla şi sâmbăta, care fusese o zi scurtă, dar se transformase într-o zi normală de lucru. Războiul era în toi, însă damele îşi cumpărau haine în draci...

Era după o zi de lucru de douăsprezece ore. Îmi îmbrăcasem haina, ieşisem din pivniţă, îmi aprinsesem o ţigară şi mergeam de-a lungul coridorului spre ieşire, când am auzit vocea şefului:

– Chinaski!

– Da?

– Vino până aici.

Şeful meu fuma un trabuc lung şi scump. Arăta odihnit.

– Acesta e prietenul meu, Garson Gentry. Garson Gentry fuma şi el un trabuc lung şi scump.

– Şi domnul Gentry e scriitor, îl pasionează mult scrisul. I-am spus că eşti scriitor şi a vrut să te cunoască. Nu te superi, nu?

– Nu, nu mă supăr.

Şedeau amândoi acolo uitându-se la mine şi pufăind din trabucuri. S-au scurs aşa câteva minute. Trăgeau, suflau fumul şi se uitau la mine.

– Vă deranjează dacă mă retrag? am întrebat.

– Nu, e în regulă, răspunse şeful meu.

Întotdeauna străbăteam pe jos drumul înapoi, căci pensiunea se afla la numai şase-şapte clădiri distanţă. Copacii înşiraţi de-a lungul străzii arătau cu toţii la fel: mici, răsuciţi, aproape îngheţaţi, despuiaţi de frunze, îmi plăceau. Mergeam sub luna rece.

Scena aceea din birou îmi rămăsese în minte. Trabucurile acelea, hainele scumpe. M-am gândit la fripturi gustoase, la