lungi plimbări cu maşina pe drumuri ocolite care duceau la case frumoase. Huzur. Călătorii în Europa. Femei spilcuite. Erau ei cu mult mai deştepţi decât mine? Singura diferenţă erau banii şi dorinţa de a-i strânge.

Şi eu o să reuşesc! O să-mi economisesc mărunţişul, o să-mi vină o idee şi o să fac un împrumut la bancă. O să angajez şi o să concediez. O să-mi ţin sticla de whisky în sertarul biroului. O să am o soţie cu 40 la bust şi cu un cur care o să-l facă pe vânzătorul de ziare din colţ să-şi dea drumul când o să-l vadă fâţâindu-se prin faţa lui. O s-o înşel, iar ea o să-şi dea seama, dar n-o să zică nimic, ca să poată trăi mai departe în casa mea şi cu averea mea. O să concediez oamenii doar ca să le văd groaza pe chipuri. O să concediez femei care nu merită să fie date afară.

Asta e tot ce-i trebuie unui om: speranţa. Lipsa speranţei îl descurajează. Mi-am amintit de zilele din New Orleans când trăiam într-o vreme cu două batoane de ciocolată de cinci cenţi pe zi ca să am timp de scris. Însă înfometarea, din păcate, nu ajută arta. Nu face decât să o îngreuieze. Sufletul unui om porneşte din stomac. Un om poate să scrie mult mai bine după ce a mâncat o porţie zdravănă de muşchi file şi a băut o stacană de whisky decât după ce a înghiţit un baton de ciocolată de cinci cenţi. Mitul artistului care moare de foame e o balivernă. Şi odată ce îţi dai seama că totul e o balivernă, devii înţelept şi te apuci să-ţi treci semenii prin foc şi prin sabie. O să-mi clădesc un imperiu din oasele şi din vieţile oamenilor neajutoraţi, femei şi copii - o să adaug la el fără oprire. O să le arăt eu lor!

Am ajuns la pensiunea unde locuiam. Am urcat scara spre camera mea. Am descuiat uşa, am aprins lumina. Doamna Downing îmi lăsase corespondenţa lângă uşă. Era şi un plic mare, cafeniu, de la Gladmore. L-am ridicat. Era greu din pricina manuscriselor respinse. M-am aşezat şi l-am deschis.

Dragă domnule Chinaski, Vă înapoiem aceste patru povestiri, dar am păstrat Sufletul meu îmbătat de bere e mai trist decât toţi pomii de Crăciun morţi ai lumii. Vă urmărim activitatea de multă vreme şi suntem foarte bucuroşi să vă acceptăm această povestire. Cu stimă, Clay Gladmore M-am ridicat de pe scaun, ţinând în mina scrisoarea de acceptare. PRIMA. De la cea mai tare revistă literară din America. Niciodată lumea nu mi s-a arătat mai frumoasă, mai plină de promisiuni. M-am apropiat de pat, m-am aşezat şi am citit-o din nou. Am cercetat fiecare înfloritură din semnătura lui Gladmore. M-am ridicat, m-am dus la şifonier, am rezemat scrisoarea pe el. Pe urmă m-am dezbrăcat, am stins lumina şi m-am vârât în pat. Nu puteam să dorm. M-am ridicat, am aprins lumina, m-am dus la şifonier şi am început să citesc din nou:

Dragă domnule Chinaski...

O vedeam adesea pe Gertrude pe coridor. Vorbeam cu ea, însă n-am mai invitat-o niciodată în oraş. Stătea foarte aproape de mine, legănându-se uşor şi din când în când clătinându-se pe tocurile ei foarte înalte, de parcă ar fi fost băută, într-o dimineaţă de duminică, mă aflam pe pajiştea din faţa pensiunii împreună cu Gertrude şi Hilda. Fetele făceau bulgări de zăpadă, râdeau şi ţipau şi aruncau cu bulgări în mine. Cum nu trăisem niciodată într-o regiune cu zăpadă, la început am fost cam neîndemânatic, dar am învăţat repede să fac bulgări de zăpadă şi să-i azvârl. Gertrude se învioră şi începu să ţipe. Era pur şi simplu delicioasă. Ardea toată şi strălucea. Pentru o clipă, am vrut să străbat pajiştea şi să pun mâna pe ea. Însă am renunţat şi am pornit-o pe stradă cu bulgării de zăpadă vâjâind pe lângă mine.

Zeci de mii de tineri luptau în Europa şi în China, în insulele Pacificului. Când se vor întoarce acasă, ea îşi va găsi unul. N-o să aibă nici o problemă. Nu cu trupul ăsta. Nu cu ochii ăştia. Nici Hilda n-o să aibă nici o problemă.

Începeam să simt că venise vremea să plec din St. Louis. M-am hotărât să mă întorc în Los Angeles; între timp, continuam să-mi copiez povestirile de mina contra cronometru, să mă îmbăt şi să ascult A cincea de Beethoven, A doua de Brahms...

Într-o seară, după lucru, m-am oprit la un bar din apropiere. Am stat şi-am băut cinci sau şase beri, după care m-am ridicat şi am mai mers o clădire sau două până la pensiune. Când am trecut pe lângă camera Gertrudei, am băgat de seamă că uşa era deschisă.

– Henry...

– Bună.

M-am apropiat, m-am uitat înăuntru.

– Gertrude, plec din oraş. Astăzi mi-am dat demisia.

– O, îmi pare rău.

– Aţi fost drăguţe cu mine.

– Ascultă, înainte să pleci vreau să-l cunoşti pe prietenul meu.

– Prietenul tău?

– Da, tocmai s-a mutat, stă chiar în capătul holului.

Am urmat-o. A ciocănit la uşă, iar eu am rămas în spatele ei. Uşa s-a deschis: pantaloni dungaţi de culoarea oului de raţă; cămaşă în carouri cu mâneci lungi; cravată. Mustaţă subţire. Ochi inexpresivi. Dintr-o nară îi curgea un firicel aproape invizibil de muci care se adunase până la urmă într-o biluţă licărindă. Biluţa se oprise pe mustaţă şi curând avea să înceapă să picure, dar deocamdată stătea acolo şi reflecta lumina.

– Joey, zise ea, vreau să-l cunoşti pe Henry.

Ne-am strâns mâinile. Gertrude păşi înăuntru. Uşa se închise. M-am dus în cameră şi am început să împachetez, împachetatul era întotdeauna un moment plăcut.

Când am ajuns înapoi în Los Angeles, am găsit un hotel ieftin chiar lingă Hoover Street şi am lâncezit în pat şi am băut. Am continuat să beau o bucată de vreme, trei sau patru zile. Nu mă puteam urni să citesc ofertele de serviciu. Numai gândul că trebuie să stau în faţa unui ins la un birou şi să-l conving că vreau slujba aia, că sunt pregătit pentru ea, era mult prea mult pentru mine. Să spun