drept, eram îngrozit de viaţă, de ceea ce trebuie să facă un om doar ca să mănânce, să doarmă şi să se îmbrace. Aşa că lâncezeam în pat şi trăgeam la măsea. Lumea te pândeşte tot timpul afară, însă atunci când bei măcar nu te înşfacă de gât.

Într-o seară, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi am ieşit în oraş. M-am trezit pe Alvarado Street. Am continuat să merg până am dat de un bar îmbietor şi am intrat. Era aglomerat. La bar se afla numai un singur scaun liber. M-am aşezat pe el. Am comandat scotch cu apă. În dreapta mea, stătea o gagică cu părul blond-închis, care începuse să pună pe ea, cu gâtul şi obrajii lăsaţi, cu siguranţă o beţivă; însă în trăsăturile ei se zăreau rămăşiţele unei frumuseţi aparte şi trupul arăta încă viguros şi tânăr şi bine proporţionat. De fapt, avea picioare lungi, minunate. Când ţipa îşi termină băutura, am întrebat-o dacă nu mai doreşte una. A spus că mai vrea. I-am cumpărat încă una.

– Sunt o grămadă de dobitoci aici, zise.

– Sunt peste tot, dar mai ales aici, am întărit eu.

Am mai plătit încă trei-patru rânduri. Nu vorbeam, în final i-am zis tipei:

– Asta a fost ultima. Sunt falit.

– Vorbeşti serios?

– Da.

– Ai unde să stai?

– Într-un apartament închiriat, încă două-trei zile.

– Şi n-ai nici un ban? Sau ceva de băut?

– Nu.

– Vino cu mine.

Am urmat-o afară. Am băgat de seamă că avea un fund foarte mişto. Am mers împreună la cel mai apropiat magazin de băuturi. I-a zis vânzătorului ce voia: un litru jumate de Grandad, un bax de şase beri, două pachete de ţigări, chipsuri, mai multe feluri de alune, tablete efervescente, un trabuc aromat. Vânzătorul făcu calculul.

– Trece-l în contul lui Wilbur Oxnard, zise ea.

– Aşteaptă, spuse vânzătorul, trebuie să dau un telefon.

Vânzătorul formă un număr şi vorbi cu cineva la telefon. După care puse receptorul în furcă.

– E-n ordine, zise.

Am ajutat-o să care pungile şi am ieşit.

– Unde mergem cu toate astea?

– La tine acasă. Ai maşină?

Am condus-o la maşina mea. Îmi cumpărasem una dintr-un lot în Compton, cu treizeci şi cinci de dolari. Avea arcurile rupte şi radiatorul spart, însă mergea.

Am ajuns la mine acasă, am pus chestiile în frigider, am pregătit două băuturi, le-am adus în cameră, m-am aşezat şi mi-am aprins trabucul. Şedea în faţa mea pe canapea, picior peste picior. Purta cercei verzi.

– Sculă-n basculă, zise.

– Poftim?

– Te crezi sculă-n basculă, te crezi nu ştiu ce mare rahat!

– Nu-i adevărat.

– Ba da, ba da. Văd din felul cum te porţi. Dar tot îmi placi. Mi-ai plăcut de cum te-am văzut.

– Ridică-ţi puţin rochia.

– Îţi plac picioarele?

– Îhî. Ridică-ţi puţin rochia. Şi-o ridică.

– Ah, Doamne, şi mai sus, şi mai sus!

– Ascultă aici, nu eşti vreun maniac, nu? E unu' care se leagă de fete, le agaţă, dup-aia le duce la el acasă, le dezbracă şi scrie cuvinte încrucişate pe corpul lor cu un briceag.

– Nu-s eu ăla.

– Mai sunt unii care te fut şi dup-aia te ciopârţesc în bucăţele, îţi găsesc gaura curului înfundată într-o ţeava în Playa Del Rey şi ţâţa stingă într-un coş de gunoi la Oceanside...

– De mult nu mai fac chestia asta, Ridică-ţi fusta mai sus.

Îşi trase fusta şi mai sus. A fost ca şi cum viaţa şi râsul ar fi început din nou pentru mine, ca şi cum soarele ar fi răsărit iar. M-am apropiat, m-am aşezat lângă ea pe canapea şi am sărutat-o. Pe urmă, m-am ridicat, am mai umplut două pahare şi am deschis radioul pe KFAC. Am prins începutul de la ceva de Debussy.

– Îţi place muzica asta? mă întrebă ea.

În timpul nopţii, cum stăteam noi de vorbă, am căzut de pe canapea. Zăceam pe podea şi mă holbam la picioarele alea minunate.

– Iubi, i-am zis, sunt un geniu, dar nimeni n-o ştie în afară de mine.

Se uită în jos la mine.

– Mişcă-ţi curul de jos, prostănacule, şi adu-mi ceva de băut.

I-am adus un pahar şi m-am cuibărit lângă ea. Chiar că mă simţeam ca un prost. Mai târziu ne-am băgat în pat. Lumina era stinsă şi m-am urcat pe ea. Am împins o dată sau de două ori, după care m-am oprit.

– Apropo, cum te cheamă?

– Ce dracu' mai contează? veni răspunsul.

O chema Laura. Era 2 după-amiaza şi mergeam pe aicea din spatele magazinului de mobilă de pe Alvarado Street. Căram valiza după mine. În spate se înălţa o casă mare, albă, din lemn, cu două etaje, veche, cu zugrăveala cojită.

– Fereşte-te într-o parte, îmi zise ea. Pe la jumătatea scărilor are o oglindă în care poate să vadă cine e la uşă.

Laura sună, iar eu m-am ascuns în dreapta uşii.

– Lasă-l să mă vadă doar pe mine şi, când ţăcăne interfonul, o să împing uşa şi tu o să vii după mine înăuntru.

Interfonul ţăcăni şi Laura împinse uşa. Am urmat-o înăuntru, lăsându-mi valiza la piciorul scărilor. Wilbur Oxnard stătea pe ultima treaptă de sus şi Laura o luă la fugă spre el. Wilbur era un tip bătrân, cu părul cărunt şi cu un singur braţ.

– Iubitule, ce mă bucur să te văd! Wilbur o cuprinse pe Laura cu singurul său braţ şi o sărută. Când se desprinse de ea, mă zări.

– Cine-i tipul ăla?

– A, Willie, vreau să-ţi prezint un prieten de-al meu.

– Salut, i-am zis. Willie nu-mi răspunse.

– Wilbur Oxnard, Henry Chinaski, făcu Laura prezentările.

– Îmi pare bine să te cunosc, Wilbur, i-am zis.

Wilbur tot nu-mi răspunse. În cele din urmă, spuse:

– Bine, hai sus.

Am traversat în urma lor cameră din faţă. Pe duşumea stăteau împrăştiate o mulţime de monede, de cinci cenţi, de zece cenţi, de douăzeci şi cinci de cenţi, de cincizeci de cenţi. O orgă electronică domnea în mijlocul camerei. I-am urmat în bucătărie şi ne-am aşezat la o masă pe care se afla micul dejun. Laura m-a prezentat celor două femei de la masă.

– Henry, ea e Grace şi ea e Jerry. Fetelor, el e Henry Chinaski.

– Bună, zise Grace.

– Îmi pare bine, zise Jerry.

– Încântat, doamnelor.

Sorbeau whisky stins cu