bere. În mijlocul mesei se afla un vas cu măsline negre şi verzi, ardei iuţi şi felii de ţelină. M-am întins şi am luat un ardei iute.

– Serveşte-te, zise Wilbur, arătând spre sticla de whisky. Aşezase deja o bere în faţa mea. Mi-am turnat un whisky.

– Cu ce te ocupi? mă întrebă Wilbur.

– E scriitor, zise Laura. A publicat în reviste.

– Eşti scriitor? mă întrebă Wilbur.

– Câteodată.

– Am nevoie de un scriitor. Eşti bun?

– Fiecare scriitor se crede bun.

– Am nevoie de cineva care să scrie un libret pentru o operă pe care am compus-o. Se numeşte „împărat în Sân Francisco". Ştiai că a existat un tip care a vrut să fie împărat în Sân Francisco?

– Nu, nu ştiam.

– E foarte interesant. O să-ţi dau o carte despre asta.

– Bine.

Am rămas tăcuţi o vreme, continuând să bem. Toate fetele aveau în jur de treizeci şi cinci de ani, erau atrăgătoare şi foarte sexy şi îşi dădeau seama de asta.

– Îţi plac draperiile? mă întrebă el. Fetele le-au făcut pentru mine. Fetele sunt foarte talentate.

M-am uitat la draperii. Erau greţoase. Pline de căpşune roşii, imense, înconjurate de tulpini ca nişte tuburi.

– Îmi plac, i-am zis.

Wilbur mai scoase nişte bere, iar sticla de whisky mai trecu o dată pe la fiecare.

– Nu-ţi face griji, zise Wilbur, mai e o sticlă în afară de asta.

– Mulţam, Wilbur.

Se uită la mine.

– Mi se înţepeneşte braţul.

Îşi ridică braţul şi îşi mişcă degetele.

– De-abia mai pot să-mi mişc degetele, cred că o să mor. Doctorii nu reuşesc să priceapă ce am. Fetele cred că glumesc, râd de mine.

– Eu nu cred că glumeşti, i-am zis, eu te cred pe cuvânt.

Am mai băut câteva pahare.

– Îmi placi, zise Wilbur, se vede că eşti umblat, se vede că ai clasă. Cei mai mulţi oameni n-au clasă. Tu însă ai.

– Habar n-am ce-i aia să ai clasă, i-am zis, dar sunt umblat.

– Să mergem dincolo. Vreau să-ţi cânt câteva arii din operă.

– Bine, am zis.

Am mai deschis o sticlă de trei sferturi, am mai scos nişte bere şi ne-am dus în cealaltă cameră.

– Nu vrei să-ţi fac nişte supă, Wilbur? întrebă Grace.

– Cine-a mai auzit să mănânci supă la orgă? îi răspunse el.

Am râs cu toţii. Tuturor ne plăcea de Wilbur.

– De câte ori se îmbată, aruncă bani pe jos, îmi şopti Laura. Ne spune chestii nasoale şi aruncă în, noi cu monede. Zice că asta merităm. Poate să fie foarte rău.

Wilbur se ridică, se duse în dormitor, ieşi purtând o beretă de marinar şi se aşeză la orgă. Începu să cânte cu singurul său braţ şi cu degetele bolnave. Gintă foarte zgomotos. Stăteam acolo sorbind din pahare şi ascultându-l. Când termină, am aplaudat.

Wilbur se răsuci în scăunel.

– Aseară, toate fetele erau aici, zise, şi la un moment dat cineva a strigat „RAZIE! " Trebuia să le vezi cum au luat-o la goană, unele în fundul gol, unele în chiloţi şi sutien, toate au luat-o la fugă şi s-au ascuns în garaj. A fost de comă. Eu stăteam aici sus şi ele s-au strecurat în vârful picioarelor înapoi, una câte una, din garaj. Zău, a fost de tot hazul!

– Cine a strigat „RAZIE"? am întrebat.

– Eu, îmi răspunse.

După care se ridică şi se duse în dormitorul lui şi începu să se dezbrace. II vedeam cum stă pe marginea patului în chiloţi. Laura a intrat şi s-a aşezat pe pat lângă el şi l-a sărutat. Apoi a ieşit, iar Grace şi Jerry au intrat şi ele. Laura făcu un semn spre piciorul scărilor. Am coborât şi mi-am adus valiza sus.

Când ne-am trezit, Laura mi-a povestit despre Wilbur. Era 9.30 a.m. şi casa stătea cufundată în linişte.

– E milionar, mi-a zis, nu te lăsa păcălit de casa asta veche. Bunicul lui a cumpărat tot pământul de aici şi la fel a făcut şi taică-său. Grace e tipa lui, dar îi face multe zile fripte. Dar şi el e o javră încăpăţânată. Îi place să aibă grijă de fetele din baruri care nu au unde să doarmă, însă tot ce le oferă e mâncare şi un pat, niciodată nici un sfanţ. Iar de băut capătă numai când bea şi el. Totuşi Jerry l-a păcălit într-o seară. I se sculase şi o fugărea în jurul mesei şi ea i-a zis: „Nu, nu, şi iar nu, doar dacă îmi dai cincizeci de dolari pe lună cât o să trăiesc!" Până la urmă el a semnat o hârtie şi poţi să-ţi închipui că s-a ajuns la tribunal? E obligat să-i plătească cincizeci de dolari pe lună şi s-a hotărât că, atunci când o să moară, familia lui va trebui să o plătească în continuare.

– Foarte bine, am zis.

– Totuşi Grace e preferata lui.

– Dar tu?

– Nu pentru mult timp.

– Asta-i bine, pentru că îmi placi.

– Chiar?

– Chiar.

– Acum, fii atent. Dacă în dimineaţa asta apare cu bereta de marinar pe cap, bereta aia de căpitan, asta înseamnă că ieşim cu iahtul. Doctorul i-a zis să-şi cumpere un iaht pentru sănătate.

– E mare?

– Fireşte. Ascultă, tu ai cules de pe jos toate monedele alea azi-noapte?

– Da, eu, am zis.

– Ar fi bine să mai şi laşi câteva.

– Cred că ai dreptate. Să le pun la loc?

– Dacă mai apuci.

Mă ridicasem din pat şi începusem să mă îmbrac, când Jerry năvăli în dormitor.

– Stă în faţa oglinzii şi îşi aranjează bereta. Ieşim cu iahtul!

– O.K., Jerry, zise Laura.

Am început amândoi să ne îmbrăcăm. Am fost gata la timp. Wilbur nu scotea nici o vorbă. Era mahmur. L-am urmat la parter, iar apoi în garaj, unde ne-am urcat într-o maşină incredibil de veche. Era atât de veche, că avea un scaun rabatabil. Grace şi Jerry s-au urcat în faţă lângă Wilbur, iar eu şi Laura ne-am aşezat pe scaunul rabatabil. Wilhur ieşi cu spatele, o luă spre sud pe Alvarado şi iată-ne pe drum spre Sân Pedro.

– E mahmur şi n-are chef de băut şi, atunci când el nu bea, vrea ca toţi ceilalţi să facă la fel, lepădătura. Aşa că ai grijă, zise Laura.

– La dracu', trebuie