– Cu toţii trebuie să bem ceva, spuse ea. Scoase o sticlă din poşetă şi deşurubă capacul. Apoi mi-o întinse.

– Ai răbdare să ne verifice în oglinda retrovizoare. Dup-aia, cum se uită iar în faţă, trage repede o duşcă.

Curând am surprins ochii lui Wilbur cercetându-ne în oglinda retrovizoare. Pe urmă se uită din nou în faţă. Am tras o duşcă şi m-am simţit mult mai bine. I-am întins sticla Laurei. Ea aşteptă ca ochii lui Wilbur să privească în oglindă şi apoi iarăşi în faţă. Luă şi ea o înghiţitură. Era o călătorie plăcută. Când am ajuns în Sân Pedro, sticlă era goală. Laura scoase nişte gumă, eu mi-am aprins o ţigară şi ne-am dat jos din maşină, în timp ce o ajutăm pe Laura să coboare din scaunul rabatabil, fusta i se ridică şi i-am zărit picioarele alea lungi, învelite în ciorapi de nailon, genunchii, gleznele subţiri. Am simţit că mi se scoală şi am privit întinderea apei. Iată iahtul: The Oxwill. Era cel mai impunător din port. O barcă micuţă cu motor ne transportă până la el. Am urcat la bord. Wilbur flutură mâna către nişte amici barcagii şi nişte lucrători de la debarcader, după care se uită la mine.

– Cum te simţi?

– Grozav, Wilbur, grozav... ca un împărat.

– Vino cu mine, vreau să-ţi arăt ceva.

Am mers în spatele vasului şi Wilbur se aplecă şi trase de un inel. Apoi dădu la o parte o prelată. Sub ea se aflau două motoare.

– Vreau să-ţi arăt cum să porneşti motorul ăsta de rezervă în caz că se întâmpla ceva. Nu e greu. Pot să-l pornesc cu o singură mână.

Stăteam acolo plictisit, în timp ce Wilbur trăgea de o frânghie. Am dat din cap şi i-am zis că am priceput. Dar n-am scăpat, a trebuit să aştept răbdător să-mi arate cum se ridică ancora şi cum se pleacă din doc, când tot ce voiam era încă ceva de băut.

În cele din urmă, vasul se desprinse de ţărm, iar Wilbur stătea la cârmă, în cabină, cu bereta de marinar pe cap. Fetele se înghesuiră în jurul lui.

– Hai, Willie, lasă-mă şi pe mine la cârmă!

– Willie, şi eu vreau la cârmă!

Eu nu i-am cerut să mă lase la cârmă. Nu voiam la cârmă. Am urmat-o pe Laura jos, la cabine. Arătau ca nişte camere de botei de lux, numai că aveau paturi supraetajate, nu paturi normale. Am deschis frigiderul. Gemea de mâncare şi băutură. Am găsit o sticlă de whisky de trei sferturi începută şi am scos-o afară. Am băut puţin whisky cu apă. Părea un trai decent. Laura deschise casetofonul şi am ascultat ceva ce se numea „Retragerea lui Bonaparte". Laura arăta senină. Era fericită şi zâmbitoare. M-am aplecat şi am sărutat-o şi mi-am plimbat mâna pe piciorul ei. Apoi am auzit motorul oprindu-se şi Wilbur îşi făcu apariţia pe scări.

– Ne întoarcem, zise. Cu bereta pe cap, semăna cu un căpitan de vas foarte sever.

– De ce? întrebă Laura.

– Iar a apucat-o starea aia. Mi-e frică să nu sară peste bord. Nu vrea să vorbească cu mine. Nu face decât să stea acolo şi să privească în gol. Nu ştie să înoate. Mi-e frică să nu sară în ocean.

– Ascultă, Wilbur, zise Laura, nu trebuie decât să-i dai zece dolari. I se rup ciorapii.

– Nu, o să ne întoarcem. Şi în afară de asta, voi v-aţi cam întrecut cu băutura!

Wilbur urcă scările. Motorul tuşi, iar vasul făcu o întoarcere şi pornirăm înapoi spre Sân Pedro.

– Aşa se întâmpla de fiecare dată când încercăm să mergem la Cătălina. Pe Grace o apucă starea aia şi stă acolo şi se holbează la ocean, cu eşarfa aia legată la cap. În felul ăsta obţine diferite chestii de la el. Dar niciodată nu plănuieşte să sară. Nu poate să sufere apa.

– Păi, am zis, atunci hai să mai bem ceva. Când mă gândesc că trebuie să scriu versuri pentru opera lui Wilbur, îmi dau seama cât de dezgustătoare a ajuns viaţa mea.

– La urma urmei, putem să bem tot, zise Laura, oricum s-a enervat.

Jerry coborî şi ni se alătură.

– Grace e supărată pentru ăia cincizeci de dolari pe lună pe care-i scot de pe curul lui. La dracu', nu c deloc uşor. Cum dispare ea, javra aia bătrâna se suie pe mine şi începe să-mi dea la buci. Niciodată nu-i ajunge. E speriat că o să crape şi vrea să fută cât mai poate.

Îşi goli paharul şi îşi mai turnă unul.

– N-ar fi trebuit să-mi las slujba din Sears Roebuck. O duceam bine.

Am băut cu toţii pentru asta.

Pe când intram în doc, Grace ni se alăturase şi ea. Tot mai avea eşarfa legată în jurul capului şi tot nu vorbea, în schimb trăgea la măsea. Ceea ce, de altfel, făceam cu toţii. Toată lumea pilea, când Wilbur se ivi pe scări. Rămase acolo, uitându-se la noi.

– Mă întorc imediat, zise.

Asta se petrecu la amiază. Am aşteptat, continuând să bem. Fetele au început să se certe despre cum ar trebui să se poarte cu Wilbur. M-am urcat într-un pat supraetajat şi am adormit. Când m-am trezit, era seară, aproape noapte şi se lăsase frigul.

– Unde e Wilbur? am întrebat.

– Nu s-a mai întors, mi-a răspuns Jerry, e cu capsa pusă.

– O să se întoarcă el, a zis Laura, Grace e aici.

– Mi se rupe dacă nu se mai întoarce, zise Grace. Avem aici atâta mâncare şi băutură că ne-ajunge să hrănim toată armata egipteană pe o lună.

Aşa că iată-mă în cel mai mare iaht din port împreună cu trei femei, însă era al naibii de frig. Sufla briza rece a oceanului. M-am dat jos, am tras o duşcă şi m-am târât înapoi în pat.

– Doamne, ce frig îmi e, zise Jerry, lasă-mă să vin şi eu acolo la căldurică.

Îşi azvârli pantofii şi se caţără în pat, lângă mine. Laura şi Grace se ameţiseră şi se certau din nu ştiu ce motiv. Jerry era micuţă şi rotundă, foarte rotundă, genul plinuţă. Se împinse în mine.

– Doamne, ce frig îmi e. Ia-mă în braţe.

–