să schimbăm rolurile. Adică să vorbeşti dumneata şi să ascult eu.

— Da... desigur...

Nu reuşea deloc să se concentreze. Cu ezitări exasperante mi-a povestit viaţa lui. Nimic interesant.

Se născuse în Bucureşti. Părinţii, mici funcţionari, oameni modeşti, fără avere. Căsătorit, nu avea copii şi cam asta era totul. Oricât l-am întors şi l-am sucit, a fost imposibil să scot altceva de la el.

Toate încercările mele disperate de a mă familiariza cu viaţa lui se izbeau de un zid construit din monosilabe.

— Îţi iubeşti soţia?

— Da.

— Ai convingerea că şi ea te iubeşte?

— Da.

— V-aţi certat vreodată?

— Nu.

— Îţi aminteşti de vreun incident între dumneata şi colegii de serviciu?

— Nu.

— Încearcă totuşi! Anumite fricţiuni între oamenii care lucrează în aceeaşi instituţie sunt aproape inerente. (Ridicare de umeri.) Locuieşti cum-va în comun?

— Nu.

Începusem să-mi pierd răbdarea.

— Ce taină ascunzi dumneata?

Murmurasem încet întrebarea, mai mult pentru mine, dar am băgat de seamă că devine atent.

— Ce să ascund? Eu nu ascund nimic... de ce să ascund?

Aşteptă nerăbdător să mă declar convins că într-adevăr nu ascunde nimic.

— De ce nu vrei să fii sincer? De ce te încăpăţânezi să păstrezi pentru dumneata lucruri care ar putea să mă ajute? Să te ajute! Tentativa de a-seară e doar începutul. Nu încerca să-ţi furi singur căciula! Hotărăşte-te până nu-i prea târziu.

Ionescu mă asculta atent, aprobându-mă tot timpul, şi când credeam că l-am convins se scufunda subit într-o muţenie desăvârşită.

— Îl cunoşti de mult pe cabanier?

— Nu. Abia aici l-am cunoscut.

În sfârşit, un nu oarecum complet.

— Spune-mi, te rog, am continuat repede, care dintre colegii dumitale ştia că ţi-e frică de apă, că de fapt nu ştii să înoţi? Evident, mă refer la cei prezenţi.

— Toţi ştiau. Am fost împreună la ştrand astă-vară şi au văzut, intram doar în bazinul copiilor bineînţeles, că se amuzau.

A dracului istorie.

— După câte bag de seamă, obişnuiţi să faceţi concediile împreună, schimbai eu direcţia de atac.

— De un timp încoace.

— De cât timp? Caută să-ţi aminteşti.

— Din 1963. Luasem toţi câte-o primă frumuşică şi ne-am oprit la bodega "Codlea", poate o cunoaşteţi. De acolo am mers la gară şi, cum a doua zi era duminică, am continuat cheful la mine. De-atunci ne-am întâlnit mereu. Ne plăcuse.

"Bine că, în sfârşit, a prins glas."

— Întâlnirile aveau loc numai la dumneata?

— De obicei, la mine. Am o casă mare, moştenită de la ai mei.

Aducându-şi brusc aminte că în succinta biografie de adineauri părinţii erau lipsiţi de avere, mă privi ca un puşti care a spart geamul şi aşteaptă să fie admonestat.

De frică să nu amuţească iar, m-am grăbit să-l liniştesc:

— În sfârşit, n-are importanţă. Deci obişnuiaţi să vă întâlniţi şi în altă parte. Unde?

— La cârciumă.

— Cum? făcui eu mirat. Şi la ceilalţi niciodată?

Părea sincer surprins că în doi ani de zile nu a avut ideea să-şi viziteze prietenii.

— Mda.

Cine a propus să faceţi concediul pe munte? Încearcă să-mi răspunzi exact! E foarte important.

Ionescu rămăsese mult timp pe gânduri. Cute mărunte îi brăzdau fruntea, semn că-şi răscoleşte memoria. În cele din urmă, clătină din cap:

— Nu-mi amintesc.

— Hai să te ajut. Eraţi acasă la dumneata.

— Exact!

— La o partidă de pocher. Soţia dumitale trebăluia prin bucătărie.

— Nu. Ieşise. Totdeauna când veneau ei, Elvira ieşea.

— Trebuie să înţeleg că nu-i prea avea la inimă?

— Cam aşa ceva. Câştigam binişor când a venit vorba de concediu.

— Cine mai juca?

— Aceiaşi! Pandele, Marin şi Sachelarie; Dorneanu şi Vasiliu nu joacă niciodată.

— Deci ei lipseau?

— Nu. Stăteau pe margine ca de obicei. Vasiliu şi când chibiţează are emoţii. Cu ani în urmă, a fost internat la Central.

— De ce?

— O luase razna. Dezechilibru mintal.

(Era un amănunt pe care mi l-am notat în minte cu majuscule.)

— Cum vă spuneam, venise vorba de concediu. Dorneanu a propus luna septembrie, dar eu m-am împotrivit.

— Fireşte, toamna, la munte, e urât.

— A, nu pentru asta!

— Atunci?

— În septembrie, nevastă-mea pleacă în fiecare an la ţară, să-şi viziteze părinţii. Nu voiam să las casa singură, mai ales după cele întâmplate.

Se opri din nou.

— Mai ales după cele întâmplate?! am reluat eu. Ei hai, continuă!

A refuzat. Îi cunoşteam încăpăţânarea, aşa că eram gata să trec la altă întrebare. Am avut o idee:

— Voiai să spui că în lipsa dumitale cineva a pătruns în casă.

— Da de unde ştiţi? Un borfaş. N-a luat mare lucru. Câţiva lei de pe masă, o şapcă.

— Câte chei aveţi?

— Una singură. O punem într-un anumit loc.

— Prietenii dumitale ştiu unde?

Ionescu făcu ochii mari.

— Ce vreţi să insinuaţi? Mda la asta nu m-am gândit, deşi e de necrezut. Ştiu unde, tovarăşe căpitan.

— Toţi?

— Toţi cinci.

Mi-am muşcat buzele de ciudă.

"Imposibil să-l izolez; veşnic e înconjurat de ceilalţi."

— Până la urmă, reluă Ionescu, ne-am hotărât pentru luna octombrie, însă cine a propus locul ăsta blestemat nu-mi aduc aminte nici în ruptul capului. Eram şi puţin afumat...

— Ai remarcat că aici, pe munte, cineva ţi-a cotrobăit printre lucruri?

Mi-a mărturisit foarte emoţionat:

— Aşa este. Deşi, înţelegeţi, mi-e greu să cred că unul din ei.

— Ştii şi ce anume s-a căutat!

A sărit speriat.

— Eu?!

— Dumneata, fireşte!

— Nu ştiu! De unde să ştiu?! Ce tot vrei de la mine?

L-am liniştit cu greu.

A întins mâna după sticla de coniac şi, constatând că e goală, a azvârlit-o cât colo peste alandala aşternutului.

Situaţia părea fără ieşire. Un individ periculos era hotărât să-şi ducă planurile până la capăt, iar orice încercare de a-l identifica se izbea de muţenia celui pe care şi-l propusese drept victimă.

Nebun ori foarte abil, răufăcătorul nu se va opri la cele două atentate. Viaţa lui Ionescu era în pericol şi nu puteam să-l dădăcesc la nesfârşit. În primul rând, eram legat de mâini şi de picioare.

Necunoscutul îmi dovedise cât de ingenios poate să fie şi nu mă îndoiam că avea şi alte arme.

"Ce trebuie să fac? Ce trebuie să fac?"

Măsuram odaia în lung şi în lat, combinând cele mai năstruşnice planuri.

"Nu, nu aşa!"

M-am oprit, lipindu-mi fruntea de geamul rece.

"Trebuie să stabilesc întâi care sunt atuurile răufăcătorului. Faptul că nu îl cunosc? Dibăcia? Izolarea?"

Găsisem: Izolarea!

M-am hotărât brusc:

— Tovarăşe Ionescu, dumneata trebuie să pleci.

— Unde?

— Oriunde. La Bucureşti sau în