Am abandonat revolverul, aplecându-mă deasupra lui ca să-i descopăr faţa. Voi vedea, în sfârşit, cu cine am de-a face.

În aceeaşi clipă, cu o mişcare fulgerătoare, "mascatul" mă izbi cu capul în tâmplă.

Surpriza ca şi durerea m-au făcut să mă clatin.

N-am avut timp să mă redresez. O lovitură puternică în ceafă mă azvârlea într-un întuneric de cerneală, violetă mai întâi, apoi neagră, din ce în ce mai neagră.

Ultima mea viziune a fost aceea a unui stilou uriaş, cu pastă o reclamă văzută cândva în vitrina unui magazin de pe strada Academiei.

Capitolul V

"DOR DE MUNTE" PLÂNGE

Capul mă durea îngrozitor, aveam senzaţia că port pe ceafa sute de kilograme. Încercând să mă sprijin, am dat de o cutie de chibrituri. Cum eu foloseam brichetă, iar înainte de vizita necunoscutului, cercetând camera, n-o remarcasem, însemna că fusese desigur uitată de acesta. Am pus-o în buzunar, urmând s-o studiez mai târziu.

Brusc, am sărit în picioare. Ionescu era singur în camera mea. Scăpând din capcană, "mascatul" ştia acum unde să-şi caute victima. Din câţiva paşi, am ajuns pe culoar. Uşile dormeau cuminţi sub veghea bocancilor.

Şase ciocănituri despărţite două câte două  acesta era semnalul convenit şi, după oarecari ezitări, Ionescu îmi deschise.

Cu un suspin de uşurare, m-am rezemat de perete. Simţeam că dintr-un moment într-altul capul o să-mi plesnească.

Îl părăsii din nou. Ionescu se grăbi să se asigure, întorcând de două ori cheia în broască.

Am apăsat pe prima clanţă  uşa camerei lui Vasiliu. Era încuiată pe dinăuntru. Acelaşi rezultat şi la uşa lui Pandele, unde clanţa blocată probabil de speteaza unui scaun nu cedă presiunii mele insistente. Deşi capul îmi vâjâia cercuri concentrice galbene şi roşii în contururi incerte îmi dansau în faţa ochilor, obligându-mă, ameţit, să caut cu mâna nesigură peretele culoarului la fiecare pas, mi-a venit totuşi să râd. Pandele, spiritualul şi causticul inginer Pandele, se dovedea a fi extrem de prudent şi în fond mult mai afectat de incidentele consumate în cursul zilei decât ar fi fost dispus s-o recunoască. Nu-mi era greu să mi-l imaginez dormind iepureşte, poate chiar îmbrăcat, tresărind la orice zgomot, cu cine ştie ce armă confecţionată ad-hoc la îndemână ori ascunsă şcolăreşte sub pernă.

Toate acestea evident  dacă excludeam ipostaza unui Pandele criminal.

Când am pătruns în camera lui Sachelarie, geamul deschis se izbi cu zgomot din cauza curentului. Dormea, ţinând mâinile deasupra plăpumii. Nu-l trezisem. Scânci doar prin somn, cu trăsăturile uşor crispate, apoi se întoarse cu faţa spre perete.

Şi la Dorneanu uşa era încuiată. De altfel, aş fi putut paria că se baricadase pe dinăuntru şi nu m-ar fi surprins să se fi folosit de vreun truc naiv, dar eficace, în genul paharului aşezat echivoc şi gata să cadă la marginea mesei, sau a scaunului pus cu socoteală în faţa uşii şi dând prompt alarma la cea mai mică tentativă de forţare a intrării. De fapt, în legătură cu Dorneanu, nu m-ar fi surprins nici o ipoteză.

Sforăitul lui Marin se auzea de pe coridor. Am împins uşa întredeschisă. În odaia neaerisită izbea mirosul acru, neplăcut, de alcool şi tutun. Pe podea, lângă scrumiera plină cu mucuri de ţigară, o sticlă de coniac se răsturnase, golindu-şi conţinutul pe preşul mic de iută.

La lumina lanternei l-am văzut pe Marin, cu capul prăvălit peste marginea patului. Dormea somn greu, încleiat, de beţiv. Am încercat să aprind veioza de pe noptieră, cu intenţia de a-i găsi o poziţie mai comodă. Degetele înţepenite nu reuşeau să dibuiască butonul camuflat în spatele abajurului care, curios, mi se păru cald. Intrigat, am strâns globul de sticlă mată în căuşul palmelor. Era într-adevăr cald, iar becul încă fierbinte. Lumina fusese stinsă de curând. Marin nu dormea. Simula că doarme.

M-am întors în camera mea.

Ploaia lovea geamurile într-o cadenţă monotonă. Deschizând fereastra şi aplecându-mă mult în afară, am rămas aşa timp îndelungat sub mângâierea rece a stropilor în sfârşit binefăcători. Cu o singură excepţie, toate ferestrele erau întunecate.

Recapitulând distribuirea camerelor, am rămas pe gânduri: "Vasiliu! Hotărât lucru, prea des îmi iese omul ăsta în cale".

Mi-am reamintit scena cu necunoscutul. A trebuit să accept că individul posedă un întreg arsenal de şiretlicuri.

Trucul cu cheia, trasă pe ziar, e cunoscut de orice spărgător. Masca îl asigura oarecum în eventualitatea unei întâlniri întâmplătoare pe culoar. Ceea ce m-a dat însă gata şi la propriu, şi la figurat a fost comedia morţii aparente.

"Oricine ai fi dumneata, domnule necunoscut, eşti uns cu toate alifiile. Oare ce surprize îmi mai pregăteşti?"

Ploaia mă udase de-a binelea, în schimb, efectul era de-a dreptul miraculos. Mi-am şters capul cu un prosop şi, vrând să-mi aprind o ţigară, am dat peste chibritul descoperit înainte.

Era o cutie obişnuită, având pe una din feţe o reclamă stupidă: "Creşteţi oi rasa merinos!" (Asemenea cutii se vindeau în centrul Capitalei.)

Lipseau doar câteva beţe. Am întors-o pe toate părţile şi singurul amănunt care nu trebuia deloc neglijat era modul economicos în care posesorul ei frecase beţele: dungi subţiri şi scurte, imprimate de-a latul cutiei.

De când intrasem, Ionescu nu mă privise nici măcar o singură dată. Stătea întins pe spate, cu ochii pironiţi undeva, în tavan. Există evenimente în faţa cărora oamenii reacţionează spontan şi în acelaşi sens. Diferă numai formele şi intensitatea.

"Totuşi, îmi spuneam, oricât de mare ar fi şocul când realizezi că cineva a vrut să te omoare, nu e firesc să ajungi într-o asemenea stare depresivă. Ce taină ascunde omul ăsta?"

M-am aşezat pe marginea patului.

Timp de o jumătate de oră, a respins cu încăpăţânare toate încercările mele de a lega, cât de cât, o discuţie.

Răspundea monosilabic, confuz şi aproape răstit.

— Dacă-ţi imaginezi că procedând astfel am să te pot ajuta, te înşeli. Că ai nevoie de ocrotire, ai băgat de seamă, nu mai departe decât aseară.

M-a privit lung, deznădăjduit. Cuvintele erau de prisos, pentru că o-chii lui rosteau clar: "Crezi că mai poate cineva să mă apere?"

A indicat o sticlă de coniac consumată pe jumătate din care bău cu nesaţ. S-a uitat apoi la mine şi de astă dată mi s-a părut că în ochi îi încolţise un licăr de speranţă.

— Da. În sfârşit te ascult.

— Aş fi preferat