Curând, la una din uşile vecine se auziră ciocănituri uşoare.

— Care te ţii de spiritism la ora asta, domnule? izbucni vocea iritată a lui Pandele.

— Eu sunt, Dorneanu, ce dracu' ţipi aşa? Mă doare capul îngrozitor, n-ai un antinevralgic?

— Ei, bravo! Dar ce-ţi închipui că eu sunt punct farmaceutic ambulant?

— Neamu' prost se cunoaşte şi la altitudine! Urmă o înjurătură înjumătăţită şi paşii lui Dorneanu care se depărtau, renunţând pesemne să-i mai deranjeze şi pe ceilalţi.

La ora zece şi jumătate m-am ridicat. Chiar la sosire remarcasem, în spatele cabanei, un fel de magazie improvizată ad-hoc, cu tot felul de vechituri.

Acolo speram să găsesc o pilă ori ceva asemănător, care să-mi servească la confecţionarea "spionilor mei".

Ca să ajung la magazie trebuia să străbat culoarul şi living-room-ul. Pentru a evita orice zgomot, am ieşit în ciorapi.

Perechile de bocanci, din dreptul fiecărei uşi, destăinuiau câte ceva din felul de a fi al posesorilor lor: ai lui Sachelarie perfect aliniaţi, strălucind de curăţenie trântiţi cu tălpile în sus, ai lui Marin nefiresc aşezaţi stângul în locul dreptului şi dreptul în locul stângului  ai lui Vasiliu.

Ajuns în capul scării, m-am oprit. Din camera cabanierului, pe sub uşă, se furişa o geană de lumină.

"Oare ce i-o fi alungat somnul?"

Mi-am lipit urechea de tăblia uşii. Cineva mai târziu mi-am dat seama că e o femeie plângea încetişor. Avu apoi loc un schimb de şoapte din care n-am reuşit să desluşesc nici un cuvânt. Femeia continua să plângă. O voce bărbătească vorbi apăsat:

— Dacă scoţi o singură vorbă, te omor cu mâna mea! Auzi?

"Ia te uită, încă unul care ameninţă! Încă unul sau unul şi acelaşi?!" Pesemne că am atins uşa, căci dintr-o dată şuşotelile au încetat. M-am refugiat degrabă într-un ungher întunecos. Uşa s-a deschis, şi cabanierul scoase capul. Am rămas aşa fără să respir, până ce capul s-a retras.

"Deocamdată aici nu mai e nimic de făcut", mi-am zis, blestemând ghinionul care mă frustrase de amănunte suplimentare.

Uşa de la intrare era închisă cu cheia. Trebuia să escaladez unul din geamuri.

"Cel puţin de-ar fi stat naibii ploaia", mă gândeam, alunecând în pridvor. Am întins mâna: evident, ploua.

M-am furişat în magazie, fără ca balamalele ruginite să dea alarma. Plimbam nehotărât lumina lanternei peste o grămadă de vechituri a căror utilitate n-o puteam ghici.

Doage desperecheate, burlane, câteva cârpe stăteau aruncate claie peste grămadă. De partea cealaltă, o stivă de lemne, un butuc, un topor.

Am întors brusc lumina lanternei, căutând "ceva" care îmi declanşase în memorie imagini uitate de mult.

Mi-am amintit: cămaşa! Cămaşa aceea stupidă!

Am ridicat una din cârpe, privind-o îndelung. "Deci nu m-am înşelat, cabanierule, când îmi repetam că te cunosc!"

Cu ani în urmă (mai lucram pe atunci la "Economic", trecând ulterior la "Judiciară"), în vreme ce interogam un inculpat într-un dosar de delapidare, nu-mi puteam lua ochii de la cămaşa pe care o purta.

"Iată îmi ziceam un desen al dracului de caraghios". Îi şoptisem subofiţerului de serviciu ; "Du-l să-şi schimbe cămaşa". Simţeam că altminteri nu puteam continua.

Plimbând mai departe lanterna, am dat peste un ciot de pilă într-o lădiţă cu tot felul de şuruburi, piuliţe şi cuie strâmbe.

M-am întors, având grijă să nu las urme. Lumina din camera cabanierului era stinsă. Din păcate, acesta nu-şi lăsase bocancii afară.

"Nu-i nimic, băieţaş, găsesc eu un prilej. Confecţionarea "spionilor" era mult mai anevoioasă decât mi-o închipuisem.

În liniştea deplină, hârşâitul pilei cu greu putea fi acoperit. Singura soluţie era ca operaţia propriu-zisă s-o fac sub saltea. În sfârşit, la miezul nopţii puteam să memorez semnele făcute: trei linii lui Marin, o cruce la Sachelarie, două linii la Pandele, un triunghi la Dorneanu, şi o linie la Vasiliu.

Din nou stăteam pe scaunul de lângă sobă, aşteptând să apară necunoscutul. Curând, la scurte răstimpuri, se auziră uşi trântite, şoapte şi paşi pe coridor, apoi din nou linişte.

Îl aşteptam cu nerăbdare. Totul părea să-l indice pe Vasiliu. Şi totuşi ceva mai puternic decât acel al şaselea simţ cu care sunt înzestraţi detectivii romanelor poliţiste, logica îmi spunea că în complexul de indicii şi fapte există o fisură.

Era greu de asamblat, fie chiar şi teoretic, în acelaşi individ şi pe unică unitate de timp, demonstraţii de mare rafinament, alături de erori elementare.

Ca şi cum în Vasiliu trăiau doi oameni: un infractor versat care prin fenomenul dedublării personalităţii ar fi concomitent ori alternativ un debutant naiv.

Începusem să obosesc. Gândurile îmi rătăceau acum pe străzile Bucureştiului.

Mă plimbam pe aleile cenuşii ale Cişmigiului sărăcit de toamnă, urcând apoi bulevardul până departe în Cotroceni.

Un clinchet îmi atrase atenţia. Cineva apăsa clanţa. Curând, capătul unui ziar apăru sub uşă; era modul cel mai lesnicios de a o deschide, încuiată fiind pe dinăuntru.

Într-adevăr, un zgomot metalic (probabil un cui mai lung ori un beţişor subţire) împinse cheia care trebuia să cadă pe ziar.

Urmară câteva clipe de linişte. Necunoscutul aştepta desigur vreo reacţie în caz că Ionescu s-ar fi trezit.

Nu mă clinteam, pândind retragerea ziarului. Prudent, uşor, acesta fu tras în afară împreună cu cheia.

Câteva secunde mai târziu, uşa se deschidea încet.

Ţineam pregătit în mână revolverul. În întunericul compact, electrocutat rar de fulgerele de afară, mai mult intuiam silueta celui care intrase.

Starea de tensiune, accentuată de imobilitatea forţată care mă chinuise până atunci, dispăru.

Iritarea făcu loc calmului, acea aparentă liniştire a nervilor care se grefează pe concentrarea la maximum a întregului mecanism, filtrând riguros gândurile şi reacţiile.

Trebuia să acţionez prin surprindere. L-am lăsat să se apropie de pat. Şi atunci, când a ridicat cuţitul, mi-am dat seama că nu mai aveam lanterna. Îmi căzuse probabil din buzunar în timp ce escaladam fereastra, la întoarcere, iar terenul ud amortizase zgomotul.

Am strigat:

— Mâinile sus!

Le-a ridicat lăsând să-i scape cuţitul. Îşi culcă capul pe umăr. Figura îi era ascunsă sub masca de carnaval cu care se jucase deunăzi Ionescu. În bezna pe care doar obişnuinţa o diluase, părea o compoziţie picturală de resemnare, sugerând un Christ obosit, înfrânt.

Am auzit un scrâşnet de sticlă spartă şi se prăbuşi peste unul din scaune.

Nu mă gândisem la fiola minusculă, conţinând, de obicei, cianură, cusută în gulerul cămăşii.

Eram stupefiat. Ipoteza unei sinucideri melodramatice era singura asupra