să frizeze neseriozitatea şi buna dispoziţie groasă, împingându-le până la nesimţire. Dar în spatele jovialităţii i se ghiceau eforturi de înţelegere, de deconectare, făcând apel la robusteţea bunului său simţ.

Cabanierul puse mămăliguţa pe masă, aducând imediat brânza cu smântână. Vasiliu mânca mult, total absorbit. De fapt, era singurul care mânca cu adevărat. Dorneanu privea în farfurie cu aceeaşi silă cu care ar fi contemplat microbi la microscop, iar Ionescu înghiţea cu noduri, ca un copil gata să plângă.

Nici Sachelarie şi nici Marin nu dovedeau dispoziţii mai gurmande. Când cabanierul veni să schimbe farfuriile, Pandele şi-o întinse pe a lui, neatinsă:

— Consum mămăligă doar duminica, la borş.

Nici friptura nu reuşi să stimuleze apetitul comesenilor. Din nou se auzi doar zăngănitul uniform al tacâmurilor. Nimeni nu se simţea obligat să disimuleze o stare de spirit generală prin una din acele intervenţii banale, menite să umple golul tăcerilor penibile.

Însuşi Pandele, aparţinând genului de indivizi care răsucesc în permanenţă combinaţii maliţioase, necruţându-şi generozitatea în plasarea lor, amuţise în chip surprinzător.

Mă uitam atent la fiecare. Aveau, desigur, păcate, dorinţe sau nădejdi ca oricare dintre noi. Priveam cuta dintre sprâncenele lui Marin, întrebându-mă ce ascunde în pliurile ei, fruntea pleşuvă a lui Dorneanu gemând pe gânduri "distinse", ochii de antracit opac ai lui Vasiliu.

"Care dintre ei?" întrebarea revenea obsedant, dând târcoale mesei, oprindu-se în faţa fiecăruia.

Marin se ridică, îndreptându-se spre scară. Cabanierul îl opri, timid:

— Avem şi desert.

— Uitasem.

Şi se întoarse la locul lui.

Conform indicaţiilor mele, bucătăreasa nu împărţise porţiile. Un castron mare, alb, era pus la mijloc, fiecare urmând să se servească singur.

Nerăbdarea ca şi teama de anumite reacţii imprevizibile şi derutante îmi creau o stare fizică neplăcută. Mi-era gura uscată. Primul se servi Sachelarie, trecând apoi polonicul lui Pandele. Acesta, cu o politeţe ironică, mă pofti, privindu-mă în ochi:

— După dumneavoastră!

Am luat puţin, foarte puţin, de teamă ca nu cumva conţinutul castronului să se isprăvească înainte de a fi făcut ocolul mesei.

Se serviră Marin, absent, şi Dorneanu, după ce consultase critic as-pectul bulgărilor de albuş din farfuria inginerului.

Vasiliu fu singurul care refuză, pretextând:

— Ficatul... Nu suport ouăle.

L-am privit atent: întreaga lui fiinţă părea că-şi cere scuze. Mototolea nervos un şerveţel de hârtie, zâmbind echivoc şi jenat ca de un viciu ascuns şi ruşinos.

Va să zică, el e individul care terorizează nouă persoane într-un morbid joc de-a v-aţi ascunselea, creând sistematic, ceas de ceas, o atmosferă de groază şi de suspiciune!

"Trebuie să recunosc, domnule Vasiliu, că ai reuşit să mă plictiseşti al naibii de bine."

Mai avem de verificat un ultim detaliu: prezenţa unei unghii înnegrite.

N-aveam voie să fac abstracţie de nimic. Nimic n-ar fi justificat o con-cluzie pripită. Mă convinsesem adeseori, în cadrul activităţii operative, de egala importanţă a unui ansamblu de elemente, părţi componente ale aceleiaşi probleme de rezolvat, act ori fapt care trebuie interpretate.

Cunoşteam importanţa detaliului, mai ales când dă naştere la contradicţii, pus alături de constatările de valoare majoră, cheie, în rezolvarea unui caz.

Cu atât mai mult, în seara aceea, când cineva încercase să drogheze sau să otrăvească nouă oameni, trebuia obţinută rezultanta tuturor indiciilor care urmau să ducă la dezvăluirea adevărului.

Observam degetele celor şase: groase şi scurte ale lui Marin, flexibile şi prelungi ale lui Dorneanu, puternice la Sachelarie, nervoase şi îngrijite la Pandele, crispate, totdeauna încârligate, ca nişte crengi despuiate de frunze, la Ionescu.

Nimic nu-mi atrăsese atenţia decât o verighetă pe inelarul stâng al lui Ionescu şi un inel masiv cu pecete aparţinând lui Dorneanu.

De partea cealaltă a mesei, mâna lui Vasiliu se odihnea pe şervetul alb de pânză. Era mică, negricioasă, cu falange distincte, ca într-un desen anatomic.

M-am întins după cutia cu scobitori. Aşa am putut să-i văd unghia degetului gros, acoperită de o pată brun-închis, de mărimea unui bob de mazăre.

 

 

Capitolul IV

ASASINUL VINE LA NOAPTE

 

Am schimbat discret odăile, având grijă să-i amintesc lui Ionescu că nu trebuie să deschidă nimănui, sub nici un motiv.

Am închis în urma mea uşa cu cheia. N-am aprins lumina înainte de-a fi tras cu grijă perdelele de creton care încadrau fereastra. Camera era aidoma celorlalte. Acelaşi pat cu o singură noptieră, masa cu două scaune, soba.

Rucsacul, cu gura larg deschisă, aşezat sub masă, lăsa să se vadă o cămaşă cadrilată, verde şi nişte ciorapi de lână.

O parte din haine erau aruncate, neglijent, pe marginea scaunului. Intenţionam să mă aşez în colţul de lângă sobă, de unde puteam să supraveghez uşa şi fereastra.

Mutând lucrurile, am remarcat ceva curios la hainele lui Ionescu: era un amănunt căruia, sub formă de unicat, nu i-aş fi dat cine ştie ce importanţă, dar regăsindu-l atât la hanorac, cât şi la vesta de piele mă punea pe gânduri.

Cusăturile din dreptul umerilor fuseseră tăiate cu grijă, probabil cu o lamă. Se vedeau capetele de aţă retezate de-a curmezişul, fără ca ţesătura ori pielea să fi avut de suferit. O mână atentă şi sigură păstrase direcţia croielii.

Intrigat, m-am uitat jur-împrejur: câteva perechi de şosete, ciorapi mai groşi, o pijama, un etu cu lame de ras. Deşi lamele nu fuseseră întrebuinţate, plicurile erau dezlipite. Ciudat!

Din orice unghi aş fi privit situaţia, se impuneau două concluzii: ori Ionescu a înnebunit subit, cu manifestări distructiv-vestimentare, ceea ce era greu de acceptat, ori cineva căuta ceva, şi acela nu putea fi Ionescu. Dară cea de-a doua ipoteză era cea valabilă, mă aflam, în sfârşit, în posesia primului indiciu, asupra mobilului ciudatelor întâmplări care continuau să se succeadă: se căuta un obiect de dimensiuni foarte mici (poate fotograme) devreme ce putea fi ascuns în croiala hainelor sau în ambalajul lamelor.

Şi mai era ceva. Cel care căuta ştia că obiectul se află asupra lui Ionescu ori în imediata lui apropiere.

Sub plapumă, Ionescu îşi uitase cartea. Era "Regina Margot" a lui Dumas într-o ediţie veche, ferfeniţită de numeroasele mâini prin care trecuse. Aş fi vrut să i-o duc, convins fiind că la ora aceea îşi lega amar insomnia. Mi-am curmat repede orice intenţie. Puteam să fiu văzut ieşind din camera lui şi bătând la propria-mi uşă.

Am dezumflat puţin rucsacul şi l-am pus pe pat, acoperindu-l cu pătura. Realizam astfel o formă care, pe întuneric, ar fi putut fi