— Pe masa aceea de sub fereastră mă aşteptau într-o farfurie ouăle sparte pentru crema de vanilie. Maică Precistă (îşi făcu semnul crucii), şi unde numai ce văd o mână!

— Unde?

— Cum unde? Pe fereastră. Uite aşa, din senin s-a ivit o mână şi-a aruncat nu ştiu ce praf peste gălbenuşuri. Până să zic de trei ori "cruce-n sân", mâna a dispărut. Vă spui drept, eu când văd ş-un şoarece mă taie la inimă. Mă şi mir că n-am ţipat.

— Spune-mi, erai cu faţa la cuptor când ai observat mâna sau te uitai spre fereastră?

— Cum să vă spun, chiar atunci m-a pus dracu' să mă întorc.

— Încearcă să-mi descrii mâna, poate-ţi aminteşti vreun amănunt.

Femeia mă privi sceptic.

— Apoi era o mână ca toate mâinile. Parcă o unghie era mai neagră. Poate era murdară ori poate s-a lovit, păcatele.

— Ai văzut şi ceva din braţ? Arată-mi pe mâna dumitale!

— Am văzut-o cum să zic cam d-acilea, de unde porţi dumneatale ceasornicul.

— Vreun inel sau verighetă ai observat?

Femeia dădu din cap. I-am atras atenţia să nu povestească nimănui întâmplarea, nici chiar soţului.

— Dar cu ouăle ce să fac, tovarăşe căpitan? Parcă mi-e păcat de Dumnezeu să le arunc.

— De unde ştii ce grad am?

— Mi-a spus bărbatu-meu.

Am sfătuit-o să învelească castronul cu un ştergar şi să-l pună de-o parte. Intenţionam să-i analizez conţinutul care, la o primă cercetare, superficială, nu prezenta nimic special.

Totodată, i-am cerut să prepare crema cu alte ouă şi pe cât posibil masa să fie servită la timp.

Am ieşit afară, plimbând insistent lanterna pe pământul clisos de sub fereastra bucătăriei.

Nu se zărea nici cea mai vagă urmă de paşi. Explicaţia am găsit-o repede: fereastra W.C.- ului se afla la aproximativ 30 de centimetri de cea a bucătăriei.

Era limpede. Cel care presărase praful se aplecase peste pervaz, aruncase o privire în bucătărie (nu risca nimic chiar dacă ar fi fost văzut, putând scăpa cu o explicaţie oarecare), apoi operase.

Mă întrebam care să fi fost intenţia necunoscutului? Să otrăvească opt sau nouă oameni, când de fapt nu-l interesa decât unul singur? Ori poate voia să ne narcotizeze pentru câteva ceasuri, la adăpostul cărora ar fi putut acţiona nestingherit?

Un lucru era cert. Dacă necunoscutul face parte din grup, sub un pretext sau altul, va ocoli desertul. Care din ei?

Am intrat în living-room, aducând cu mine un miros de pământ jilav şi crizanteme ude.

Capitolul III

CINA CEA DE TAINĂ

Văzându-mă, cabanierul îmi făcu semn că totul e în regulă, apoi aşternu faţa de masă din in gros şi întinse tacâmurile. Din capul scării strigă:

— Poftiţi la cină!

Cu mâinile în buzunare, Ionescu sta rezemat de masă şi se uita la oalele de pe policioară. Căutătura îi era fixă, acea fixitate care priveşte, dar nu vede, ochii urmărind de fapt un film proiectat în spatele pleoapelor.

Apăru Dorneanu cu mersul său specific, dând impresia că se strecoară printre obstacole invizibile. Arăta obosit, cearcăne mari şi vinete îi muşcau adânc obrazul. Îşi mângâia mecanic pumnii cu acel gest care de obicei marchează satisfacţia la oamenii graşi, dar care la zveltul jurisconsult trăda o stare de preocupare intensă, frământată.

Beat şi absent, ex-doctorul Marin păşi nehotărât spre bar. Răzgândindu-se, se întoarse din drum şi se aşeză greoi cu genunchii ţepeni, dându-şi drumul să cadă pe scaun.

După respiraţia dezordonată, adâncă precum un oftat, părea că se sufocă, apăsat de tavan şi pereţi.

Ca de obicei, se arăta dezinteresat de tot ce se petrecea în jurul lui, mişcând, gândind, trăind dintr-o penibilă şi inevitabilă obligaţie. Chiar şi la masa de pocher, deşi partener constant, participa cu o plictiseală şi cu o lipsă de entuziasm nedisimulate. Nu reacţiona la interpelările maliţioase ale inginerului Pandele, nu era contrariat de poza doctă a lui Dorneanu, nici iritat de sâcâielile infantile ale lui Vasiliu.

Ai fi zis că e urmărit de o idee unică, aceeaşi de luni şi ani de zile, căreia i se închină ori care îl îngrozea.

Fără să ridice capul, îi făcu loc lui Vasiliu alături pe banchetă. Acesta îi spuse ceva repede, în şoaptă, cu mimică şi gestică precipitate.

Trezit din reverie, abia încruntându-se, Marin catadixi să-l observe. Se întoarse apoi netulburat spre fereastră, arătând prin aceasta că Vasiliu nu-l interesează.

Nemulţumit, negriciosul căută din ochi un confident mai înţelegător. Febrilitatea sa obişnuită părea statică, faţă de surescitarea generală.

Pandele şi Sachelarie apărură în capul scării. Primul, cu o privire scurtă, făcu înconjurul sălii, aruncă un "bună seara" general, cu rezonanţe ostentative, şi se aşeză la capătul celălalt al mesei, în faţa lui Dorneanu. În stânga mea, Sachelarie îşi trase un scaun.

Vasiliu, rămas până la urmă în compania lui Marin, vrând să-şi semnaleze prezenţa şi lipsit de tact, deschise tranzistorul la maximum.

Ţâşni, urlând, vocea lui Johnny Halliday. Cum nimeni nu-l văzuse umblând la aparat, pe tăcerea grea, deasă, plină de suspiciuni, muzica izbucni în şoc electrocutant, determinând o tresărire generală.

Dorneanu sări literalmente de pe scaun cu ochii holbaţi de groază. Economisindu-şi mişcările, Marin întoarse capul pe jumătate:

— Închide-l!

Vasiliu se uită întâi la inginer, cerându-i avizul, dar cum acesta nu-l băgă în seamă opri aparatul şi-l puse deoparte cu aer de martir.

Din nou domnea tăcerea. Ionescu se juca cu furculiţa, lovind-o uşor de farfurie. Marin rupea scobitori pe care le înfigea în faţa de masă, respectând o simetrie numai de el ştiută.

Dorneanu, restabilit, îl întrebă pe Sachelarie destul de tare ca să audă toţi, dacă-i poate împrumuta o lamă. Voia astfel, prin exprimarea unei necesităţi fireşti şi prozaice, să-şi ceară scuze pentru reacţia necontrolată de adineauri, oferind totodată asigurări că-i în toate minţile.

Şi dintr-o dată, privindu-l pe Sachelarie, mi-am dat seama de ce din momentul în care coborâse îmi reţinuse atenţia.

Era desigur acelaşi bărbat frumos foarte, uşor adus de spate, cu părul cărunt, pieptănat meticulos, purtându-şi cu eleganţă hainele. Da, era acelaşi, dar mai bătrân cu zece ani.

Cele câteva ceasuri nu-i săpaseră riduri, nu-i adăugaseră zbârcituri, şi nici nu-l gârboviseră, aruncându-i pe umeri povara unui deceniu nemeritat. Dar parcă faţa i-ar fi alunecat în jos, dând ascultare cine ştie cărui curios fenomen de gravitaţie.

Extremităţile gurii, colţul ochilor, căzute trist, trădau o oboseală deznădăjduită.

Inginerul Pandele continua