altă parte. Nu vreau să te sperii, dar sunt dator să-ţi spun că cineva are de gând să repete încercarea de aseară.

Mă înşelasem, gândind că s-ar speria. Dimpotrivă, obrajii i se îmbujorară.

— Credeţi, credeţi că e posibil să scap?

— Cu o singură condiţie: dacă mă asculţi. S-a apropiat de mine docil. Adică să faci numai ce-ţi spun eu. Planul meu e foarte simplu. Mâine dimineaţă îl voi anunţa pe cabanier în aşa fel încât să audă toată lumea că plecăm împreună. Imediat după ce intrăm în păduricea de brazi, dumneata îţi vei continua drumul singur.

— De ce?

— Pentru că am de gând să-l aştept pe cel care, fără îndoială ne va urmări îndeaproape.

Da, planul era simplu. Anumite raţiuni cereau ca Ionescu să fie înlăturat acolo pe munte, şi criminalul se va grăbi să nu scape prilejul. Dacă îşi amâna proiectele pentru Bucureşti, altul era raportul de forţe.

Ionescu da semne de nerăbdare.

— Hai să plecăm chiar acum.

— În toiul nopţii?

— Ce importanţă are? Important e să pot scăpa. Haide! În câteva ceasuri suntem jos.

— Sau în câteva secunde. Uiţi că plouă de patru zile. Cum îţi imaginezi că ai să poţi coborî pe întuneric?

Se uită pe fereastră.

— Cât e ceasul?

— Patru şi jumătate.

Până la ziuă erau câteva ceasuri bune. Oftă neputincios, apoi se porni să măsoare odaia minute în şir, fără să scoată o vorbă. Mi-am amintit că acelaşi lucru îl făcusem şi eu puţin mai înainte. Am ales o poziţie comodă, hotărât să pun la punct toate amănuntele apropiatei noastre încercări. Era posibil ca necunoscutul să realizeze capcana şi s-o evite. În orice caz, câştigam timp.

— Cât e ceasul?

— Cinci fără douăsprezece minute. Încearcă să te odihneşti. Până jos avem de mers, nu glumă.

Ionescu continua să se plimbe. L-am lăsat în pace. Revedeam scena morţii aparente, magistral jucată.

"De ce naiba nu mi-a luat pistolul câtă vreme am zăcut fără cunoştinţă?"

Un asemenea mecanism în mâna unui ucigaş. Mi s-a părut că-l aud râzând: "Există arme mult mai eficiente: inteligenţa, inventivitatea".

Mă sfida. O făcuse în permanenţă. De ce? Ca să mă enerveze?

— Cât e ceasul?

— Crezi că dacă ai să mă întrebi la fiecare cinci minute timpul va trece mai repede? Hai mai bine să stăm de vorbă!

— Despre ce?

— În general. Despre mine, despre dumneata, despre viaţă. Nici n-ai să bagi de seamă când se luminează.

Ne-am aprins ţigările:

— Ştii că "prietenul dumitale", adineauri, era cât pe ce să mă ucidă?

— Serios?

Dacă i-aş fi spus că la Aprozar au adus ţelină, cu siguranţă l-ar fi mişcat mai mult.

"Tare eşti egoist, domnule Ionescu. Tremuri doar pentru firicelul dumitale de viaţă."

— Locuieşti în centru?

— Pe Magistrală. Uite că s-a oprit ploaia.

Îmi căută cu ochii cadranul ceasornicului.

— Povesteşte-mi cum ai cunoscut-o pe soţia dumitale.

— La birou. Şi nemaiputând rezista ispitei întrebă: Cât e ceasul?

— Cinci şi douăzeci.

Am încercat încă o dată să reiau "conversaţia":

— E frumoasă?

— Cine?

— Soţia dumitale, evident.

— Da cred că da.

"Ia te uită, încă n-a băgat de seamă".

— Bănuiesc că părinţii s-au opus căsătoriei. Totdeauna părinţii se opun când vrei să te însori cu o fată frumoasă.

— Tata a murit în război.

— Pe front?!

— Nu, lucra într-o uzină de armament subterană.

— Unde?

— În Făgăraş. O dată cu apropierea frontului, nemţii au aruncat-o în aer.

Amănuntul era interesant.

— La ce oră credeţi că se luminează?

— Pe la şapte, şapte şi ceva.

Îşi reluă plimbarea.

— La Bucureşti, îndrăznii eu, poate-ţi fac o vizită.

Nu s-a grăbit, să mă invite. Părea chiar nemulţumit de asemenea perspectivă.

— Trebuie să fie aproape şase.

— Fără câteva minute.

Puse mâna pe clanţă.

— Unde te duci?

— Să-mi iau lucrurile. Până mă echipez, până una-alta.

Cum era gata să iasă, dintr-o săritură am fost lângă el. Am închis uşa şi, apucându-l de mână, l-am aşezat pe pat.

— Te rog să stai jos!

— De ce?

— Ţi-am sugerat plecarea cu o condiţie: Să mă asculţi!

— Totuşi, trebuie să-mi fac bagajele.

— Renunţă.

— Nu înţeleg.

— Ai să înţelegi numaidecât. Plecarea dumitale precipitată zădărniceşte planurile necunoscutului. De aceea va încerca "să te reţină".

— Prin ce mijloace? Dacă eu nu vreau.

— Mijloace are la îndemână câte pofteşti: înec, otravă, cuţit. Acum înţelegi? Până ajungem în pădure n-ai voie să te depărtezi de mine nici o clipă. Vorbeam în şoaptă, apăsând pe fiecare cuvânt. În prezenţa mea. nu va îndrăzni să te atace. S-ar demasca. Şi, dm câte am înţeles, speră să iasă basma curată. Aşteaptă aici, lucrurile am să ţi le aduc eu. Şi, întorcându-mă, am adăugat: încuie după mine!

Uşa de la camera lui Ionescu era întredeschisă.

Pe duşumea am descoperit un al doilea plic, identic cu cel pe care-l primisem. Nu era adresat nimănui, dar conţinutul mi-era în orice caz destinat.

Cu aceeaşi caligrafie, voit deformată, corespondentul meu anonim scria:

"Ai câştigat prima manşă. Pregăteşte-te pentru următoarele!"

Urma un spaţiu gol, după care adăugase:

"Lasă-l în pace pe cabanier, nu-i el. L-ai zăpăcit cu întrebările şi acum confundă coniacul cu apa minerală ".

Nu m-a surprins. Povestea cu apa minerală şi coniacul era, fără îndoială, menită să mă încurce.

Coniac consumau cinci dintre ei, apă minerală doar Dorneanu. De aici urmau corelaţii şi supoziţii derutante.

Pe plic nu se vedeau amprente. L-am pus lângă celălalt şi, aplecându-mă, am cercetat odaia centimetru cu centimetru. N-am descoperit nimic.

Ionescu stătea pe jeratic.

— De ce aţi întârziat atâta? Mi-a fost frică.

— Pentru mine sau pentru dumneata?

— Pentru.

N-a mai continuat. Văzându-şi lucrurile, începu repede să se îmbrace.

Am deschis fereastra. Ploaia încetase de mult. O pată albicioasă de lumină trudea din greu să spele obrazul întunecat al cerului. Crestele munţilor începură să prindă contururi aproximative.

Priveam spectacolul fantastic al disputei dintre zi şi noapte, ignorând întrebările în privinţa ceasornicului.

 

 

Capitolul VI

ASASINUL E PRINTRE NOI

 

Coboram scările, urmându-l îndeaproape pe Ionescu.

Sala de mese, luminată tulbure de un singur bec, era străină şi neospitalieră. Conform planului, l-am strigat pe cabanier destul de tare, ca să fiu auzit. Apăru nevastă-sa, ştergându-şi mâinile cu o cârpă. Avea obrazul pământiu, ochii roşii de lacrimi sau nesomn.

— Două cafele turceşti, mari! Spune-i soţului dumitale să ne facă nota. Plecăm.

— Omul meu s-a dus să dea la peşte. Acum-acum trebuie să pice. Până beţi cafeaua.

— Când a plecat?

— Pe la cinci, cinci şi jumătate.

Vorbea cătând