— De ce plângeai azi-noapte?

— Eu?!

— Dumneata, fireşte. Mai există vreo femeie în cabană?

— Dar nu plângeam...

N-a putut să ducă minciuna până la capăt.

— De, ca muierile... Să vă pun cafeaua!

— Stai puţin!

— Păcatele mele, ce vreţi de la mine?

— Să-mi spui adevărul. Dumneata ascunzi ceva. Te temi de ceva! Aş putea să te ajut!

— Tocmai dumneavoa...

Îşi dădu seama că a luat-o gura pe dinainte. Încerca să-şi stăpânească năvala lacrimilor, strângând tare, cu amândouă mâinile, speteaza unui scaun.

Brusc, îmi întoarse spatele şi, izbucnind în hohote de plâns, fugi în bucătărie. Ionescu, la doi paşi de mine, îşi stăpânea anevoie nerăbdarea. Schiţă câţiva paşi.

— Văd că nu vrei să mă asculţi.

— Dar.

— Te-am rugat să nu te mişti de lângă mine. Stai jos! Aşa. Peste jumătate de oră plecăm.

Treptat, lumina birui ceaţa, strecurându-se timidă prin ferestre.

Eram numai ochi şi urechi, încercând să desluşesc, să-mi explic fiecare zgomot. Dacă calculul meu era exact, necunoscutul trebuia să iasă din umbră.

Pipăiam din când în când arma cu piedica trasă, încredinţându-mă astfel că nu sunt singur.

Şi deodată Ionescu o rupse la fugă pe scări.

— Înapoi!

— Mi-am uitat banii sus.

— Înapoi!

Dădeam la o parte un scaun de care mă împiedicasem, încercând să-l ajung, când un răcnet umplu încăperea.

Cu un cuţit în spate, împlântat până la plăsele, Ionescu se prăbuşea pe trepte.

Capitolul VII

EXERCIŢII DE CALIGRAFIE

Pe culoar nu era nimeni. M-am aplecat asupra lui: mai trăia.

Poziţia în care se afla prăvălit pe trepte, cu capul în jos îi agrava starea. M-am hotărât să-l transport în cameră. Uşile se deschiseră, şi cei cinci prieteni se iviră speriaţi:

— Ce-i?!

— Ce-s bancurile astea?!

— Ce s-a întâmplat?!

M-a cuprins o furie neputincioasă.

"Care dintre voi, care dintre voi, nemernicilor, a făcut-o?"

Observând cuţitul, Dorneanu îşi duse mâna la gură, oprind un ţipăt. Ceilalţi se îmbulziră curioşi.

— Înapoi!

Rămaseră pe loc, speriaţi.

Zece minute mai târziu, părăseam camera lui Ionescu, unde nu mai era nimic de făcut. Criminalul nu-şi greşise ţinta.

— Mircea Ionescu a fost ucis. În interesul anchetei, fiecare dintre dumneavoastră va trebui să declare în scris de când îl cunoaşte, în ce raporturi a fost cu victima şi în general tot ce ştie despre el. Aştept!

Spre surprinderea mea, telefonul funcţiona.

Am căpătat nesperat de repede legătura cu miliţia locală.

— Aici cabana "Dor de munte". La telefon căpitanul Ştefan Anghel de la I.M.M.B. Ofiţerul de serviciu? Notează, tovarăşe locotenent. Acum câteva minute aici s-a comis o crimă. Da. Bineînţeles, echipa operativă. Da. Aştept.

Nevasta cabanierului nu-şi putea lua ochii de la sângele împrăştiat pe scară; repeta la nesfârşit:

— Doamne, Dumnezeule! Doamne, Dumnezeule, ce nenorocire!

Mi-am aprins o ţigară.

Fotografierea cadavrului şi a locului unde s-a comis crima este foarte utilă pentru cercetările ulterioare. Ochiului poate să-i scape detalii, pe care în nici un caz nu le va scăpa obiectivul fotografic. Deşi crima se comisese în prezenţa mea, prin aruncarea cuţitului de la distanţă, am procedat la reconstituirea ei.

Un cuier pom luă locul lui Ionescu căzut pe scări şi, folosind aparatul meu de fotografiat (la plecare nu mă gândisem o singură clipă că primele fotograme vor fixa astfel de privelişti), m-am pus pe treabă.

Intrând la mine în odaie să las aparatul, am descoperit a treia scrisoare anonimă. Acelaşi plic alb, simplu, fără adresă.

De astă dată scrisoarea conţinea numai două cuvinte:

"Ţi-a plăcut?"

Am avut impresia că-l aud pe criminal râzând batjocoritor. "Nu-i nimic, vedem noi cine râde la urmă".

În sala de mese mă aştepta o ceaşcă mare cu cafea. O sorbeam încetişor, fără grabă, întrebându-mă ce va mai urma.

Criminalul se dovedise prea abil ca să nu-şi fi calculat bine şansele. În prima anonimă, mă avertizase că are de gând să realizeze o crimă perfectă.

Asemenea intenţii îi preocupă îndeobşte pe autorii de romane poliţiste.

Crimă perfectă! Atunci când crima este comisă cu un anumit scop, e foarte greu, aproape imposibil, ca infractorul să nu omită măcar un amănunt. Un singur amănunt.

Dar dacă toată istoria a fost pusă la cale de un dement? Crimă de dragul crimei! Cazuri rare, atât de rare, încât se pomenesc doar cu titlu de exemplu.

Faptul că cineva căutase în hainele şi rucsacul lui Ionescu mă obliga să conchid că există un interes.

"Care dintre ei?" Deşi toate indiciile duceau la Vasiliu sau tocmai pentru că existau prea mult indicii contra lui, continuam să mă întreb: "Care dintre ei? Geamul de pe coridor era deschis. Cineva din afară, cu o anumită îndemânare, putuse foarte bine să arunce cuţitul distanţa până la scară nu depăşea opt metri şi să dispară.

Am reţinut ipoteza, deşi sub fereastră nu se vedea nici o urmă. Camerele dispuse pe ambele laturi ale culoarului, deci în apropierea scării ofereau posibilitatea asasinului, ca, deschizând puţin una din uşi, să-şi ducă intenţia la bun sfârşit.

"Care dintre ei? Vasiliu cu unghia lui înnegrită? Irascibilul Pandele? Dorneanu? Sachelarie? Ex-doctorul Marin?"

Coborâră în grup, depunându-şi declaraţiile cu un aer de pioasă cugetare asupra celor întâmplate. Îmi adresară sincerele lor păreri de rău, de parcă aş fi fost rudă apropiată cu defunctul, după care ieşiră foarte smeriţi. Am parcurs atent informaţiile pe care cei cinci avuseseră "amabilitatea" să mi le furnizeze.

Declaraţia lui Pandele:

"Îl cunosc pe Mircea Ionescu din anul 1960, când a fost angajat la unitatea noastră. La început, întreţineam relaţii strict profesionale. Cu timpul însă, am devenit oarecum prieteni. N-am bănuit niciodată că într-o bună zi va fi eroul unor asemenea întâmplări. În orice caz, din tot grupul era ultimul la care m-aş fi gândit că va sfârşi astfel. Înainte de a redacta prezenta declaraţie, m-am gândit la vreun cuvânt aruncat, un gest, în sfârşit, un amănunt care mi-ar putea explica această crimă.

Probabil că sunt un slab observator ori nu mi-am dat osteneala să-l observ. M. Ionescu ducea o viată relativ mic-burgheză. Câteva tabieturi inofensive, câteva partide de cărţi, economii pentru maşină, un cămin paşnic şi cam atât. La întreprindere după un debut teribilist, s-a încadrat repede în limitele unor exigenţe medii."

Declaraţia lui Vasiliu:

"Pe morţi nu trebuie să-i vorbeşti de rău, parcă aşa spune proverbul, şi tare mi-e teamă că n-am să-i pot da ascultare. Dintre cei care ne aflăm aici, sunt probabil singurul care-l cunoaşte pe Mircea Ionescu încă din copilărie. Afirmaţia