necesită o precizare: îl cunosc în sensul că l-am văzut de câteva ori prin cartierul meu acum douăzeci şi cinci de ani. Se spune că am o memorie ieşită din comun, şi una din distracţiile pe care mi le ofer este de a reuşi să-mi amintesc de cineva văzut o singură dată. Când M. Ionescu s-a angajat la noi, mi-am zis: "Iată un om pe care l-am mai întâlnit". Cu timpul, devenind oarecum amici, i-am vizitat locuinţa. Pe unul din pereţi atârna tabloul unui marinar, cu barbă, mustaţă şi lulea. Atunci am realizat unde şi când îl mai văzusem pe Mircea. Cu douăzeci şi cinci de ani în urmă, pe strada noastră pe atunci se numea strada "Fără Nume" a trecut câteva zile la rând marinarul din fotografie, ţinând de mână un băiat cam de vârsta mea. Era primul "Lup de mare" pe care-l vedeam în carne şi oase, şi în mod firesc, nu-mi puteam lua ochii de la el. Remarcând asemănarea dintre Mircea cel de acum şi omul din tablou, i-am spus într-o zi: "Ştii că eu te-am văzut cu taică-tău pe strada noastră acum douăzeci şi cinci de ani?" "În primul rând, abia acum opt ani am călcat prima oară în Bucureşti". N-am înţeles de ce îmi ascunde adevărul, pentru că eu nu mă înşelasem. O săptămână mai târziu, când ne-am întâlnit din nou, portretul dispăruse. Întrebându-l unde e, mi-a răspuns că a venit între timp o rudă îndepărtată să-l ceară. Incidentul mi-a confirmat unele suspiciuni despre sinceritatea lui Ionescu în multe alte privinţe. În general, Mircea prefera să spună o mie de minciuni decât un singur adevăr, chiar dacă adevărul în sine nu-l prejudicia cu nimic. La jocurile de noroc, dovedea o patimă învecinată cu a mea. Fiindcă personal nu joc niciodată, am avut prilejul să-i urmăresc onestitatea şi în această direcţie. De câteva ori ea l-am văzut împărţind cărţile într-o manieră mai mult decât ciudată. Altceva? Este căsătorit cu o femeie deosebit de frumoasă. Am impresia că se înţeleg. La birou, se vorbeşte tot mai mult că e omul de "încredere" al directorului. Declar cele de mai sus cu toată răspunderea cuvenită...

 

Declaraţia lui Dorneanu:

"Da! Mircea a plecat astăzi într-o lume pe care nu o cunoaşte, căutând o fericire de care nici el nu-i convins că-i aparţine. A murit un om! A murit un mănunchi de idealuri, de suferinţe, de temeri şi virtuţi. Adio, prietene!

De obicei, în jurul noţiunii de prietenie fac tapaj tocmai cei care o cunosc mai puţin sau nu şi-au dat osteneala să o cunoască.

Câţi dintre noi te-am înţeles, o, Mircea! Câţi ţi-am apreciat eforturile permanente de a ne simţi bine în preajmă-ţi? Asta să-ţi fi fost destinul? Credo quia absurdum!1 Destinul. Hm! Adeseori atribuim destinului ori rudei sale apropiate întâmplarea ceea ce scapă atenţiei noastre. Prezenţa ta era odihnitoare, reconfortantă chiar, tocmai pentru că emanai în permanenţă siguranţă deplină. Aparţineai acelui gen de oameni care afişează mereu, brutal, aproape ostentativ, imaginea contemporaneităţii. Mă doare nespus plecarea ta, Mircea! Rezervele mele sufleteşti sunt deja epuizate, îmi fac impresia unei sonde, care pompează inutil în gol".

(Până aici, am crezut că-şi bate joc de mine citind mai departe, mi-am dat seama că, de fapt, aceasta era abia introducerea.)

"M. Ionescu, ca salariat al instituţiei noastre încerc să uit o clipă de prietenul meu Mircea era un om de cea mai sublimă onestitate. Un caracter. Foarte bine pregătit profesional, răspundea cu elan la toate sarcinile. Mai mult, ne ajuta şi pe noi ceilalţi. O făcea cu dezinvoltură, dezinteresat. Îmi amintesc perfect că într-o discuţie avută cu cei din conducerea întreprinderii, directorul s-a pronunţat cu entuziasm: «E un băiat liniştit». Întâmplarea fericită care ne-a reunit în acest grup simbol al prieteniei mi-a dat posibilitatea să cunosc câte ceva şi din viaţa lui particulară. M. Ionescu are o căsnicie ideală, demnă de invidiat. I-am frecventat casa ca amic şi dascăl. Da, Mircea m-a rugat să-i predau lecţii de franceză, germană şi engleză. Nu l-am refuzat. Învăţa cu o tragere de inimă înduioşătoare. Se spune că delăsarea faţă de tot ceea ce ne înconjoară duce la stingerea unor realităţi asemeni unui foc prost întreţinut."

(Iar a început să bată câmpii!)

"Experienţa a demonstrat că, dacă nu-i mai oferi creierului materia primă strict necesară, treptat, acesta îşi pierde însuşirile primare, devenind un apendice jalnic, de prisos. Aşa mi-am explicat strădaniile lui Mircea, de aceea am acceptat să-l ajut.

A murit un om! Un om a plecat către o lume pe care nu o cunoaşte, căutând o fericire, de care nici el nu-i convins că-i aparţine. Dată azi 26 octombrie la cabana «Dor de munte»".

(Ei, domnule Dorneanu, mi-am zis, despre aiureala asta mai discutăm noi!)

 

Declaraţia lui Sachelarie:

"Plăcerea jocului de cărţi ne-a strâns în acelaşi grup. Cred că este singura explicaţie a faptului că suntem, de regulă, împreună. Altminteri, nimic nu ne leagă pe unul de celălalt, ba, mai mult, am convingerea că ne dispreţuim reciproc. M. Ionescu a făcut eforturi substanţiale ca grupul să nu se destrame; fără îndoială, era cel mai pătimaş dintre noi. Ţin să subliniez că jocurile erau organizate pentru plăcerea în sine, deci departe de a-i asigura unuia sau altuia vreun câştig considerabil. Pierderile nu depăşeau ordinul zecilor de lei. Cu alte cuvinte, era mai mult un flirt cu şansa. Dacă stau bine să mă gândesc, abia acum realizez ce înseamnă obişnuinţa. Ultimele două concedii le-am făcut împreună, dar, repet, noţiunea de prietenie nu încăpea în vocabularul relaţiilor dintre noi. Astfel l-am cunoscut mai bine pe M. Ionescu. Mircea avea prostul obicei de a încerca în permanenţă să ne păcălească la joc. Iată motivul pentru care mi-a devenit antipatic. Făcând abstracţie de aceasta, M. Ionescu, în viaţa de fiecare zi, părea un om foarte echilibrat. Cineva Marin, dacă nu mă înşel pretinde că i-a văzut un carnet C.E.C. cu peste optzeci de mii de lei. Ştiu că plănuia să-şi cumpere maşină şi mai ştiu că făcea economii, frizând meschinăria. De câtva timp, Dorneanu s-a oferit să-l ajute în studiul unor limbi străine, pretinzând că o face numai şi numai pentru a