ăia închipuiţi în uniforme de culoarea căcatului şi cu echipament din piele care să le susţină burţile obeze. Eşti rahatul rahaţilor, aşa să ştii, Julius! Eşti orbit de credinţa ta nebunească în Führer. Cred că ai fi mândru dacă într-o zi unul dintre ticăloşii în uniforme căcănii ar bate la uşa maică-tii şi-ar ţipa: "Heil Hitler, Frau Heide! Fiul dumneavoastră, Unteroffizier Julius Heide, a căzut pentru Führer şi pentru Marea Germanie! Vă suntem alături în demnul dumneavoastră regret, Frau Heide! Führerul vă mulţumeşte!"

– Bătrânule, eşti martorul meu, explodează Heide turbat. Asta-i insultă. N-am să rabd aşa ceva.

– Atunci stai jos, face Bătrânul, indiferent. Nici mie nu-mi plac multe lucruri. Hai, blindate, înainte! Şi mai ţineţi-vă gurile!

Nu mai suport sunetul vocilor voastre. Iar tu, Porta, încetează să-l mai insulţi pe Adolf!

Noaptea e întunecoasă. Ninge şi plouă în acelaşi timp. În drum spre Nikolaiev e frig!

Ne oprim în mijlocul unei fabrici imense. Porta observă, bineînţeles, că-i de fapt o distilerie de vodcă. Peste o jumătate de oră, ne băuserăm minţile cu desăvârşire. Ne învârtim, ne răsucim, cădem grămadă unii peste alţii, ne turnăm vodcă în cap şi ne-o adunăm în gură cu limba, ca pisicile care ling frişcă. Ne înmuiem pâinea în vodcă şi ne îmbătăm ca niciodată.

Un Feldwebel moare în comă alcoolică. Un Gefreiter îşi dă foc, pentru a-i demonstra unui prieten că vodca se aprinde la fel de uşor ca benzina. Încercăm să-l stingem aruncând pe el şi mai multă vodcă, şi râdem prosteşte la urletele lui disperate.

Apar câţiva din Plutonul 3 târând după ei patru muieri. Le aruncă peste o masă pentru îmbuteliat.

Un Feldwebel de infanterie îi ameninţă cu Curtea Marţială, fiindcă şi în nebunia războiului trebuie păstrată puţină ordine şi disciplină. Violul se pedepseşte cu spânzurătoarea. Nimeni nu-l ascultă. E îmbrâncit în lături şi soldaţii beţi îi promit că-i taie beregata.

– Pentru onor, mădularele înainte! porunceşte un Obergefreiter cu un bandaj însângerat în jurul capului. (Se aruncă înfierbântat asupra unei femei - destul de bătrână pentru a-i fi străbunică - pe jumătate dezbrăcată, care ţipă cât o ţine gura). Gaură! urlă, prăbuşindu-se dezolant de beat între picioarele ei tremurânde. Alţii îl îmbrâncesc de-acolo şi se luptă să-i ia locul.

Ne trezim a doua zi dimineaţă, deprimaţi, într-o stare de oribilă mahmureală. În curând îşi fac apariţia cei din Poliţia militară, cu căştile lucitoare şi emblema în formă de semilună bălăbănindu-li-se pe piept.

Curtea Marţială se termină în patru minute şi jumătate. Opt soldaţi se leagănă, fiecare la capătul frânghiei sale. Întregul batalion e plimbat prin faţa lor să vadă spectacolul. Spânzuraţii atârnă cu gâturi nefiresc de lungi, purtând doar pantalonii lor de uniformă, căci, fiind criză de vestoane şi cizme, acestea le-au fost luate. Atârnă tăcuţi, răsucindu-se şi legănându-se la capătul funiilor, în vreme ce noi trecem pe lângă ei, în drum spre Nikolaiev, împroşcând noroi din şenilele noastre zăngănitoare.

– C'est la guerre! Vino, moarte, dulce moarte, vino…, murmură sardonic Legionarul din turela vehiculului său.

– Ce mai cordeală, oftează Porta. Mai bine-i când le plăteşti bani-gheaţă dacă nu vor s-o facă din dragoste.

– Nici nu-ţi închipui câţi au păţit-o pentru că s-au dat la găuri care nu erau ale lor, mormăie Micuţul, privind gânditor soldaţii spânzuraţi.

Picături de ploaie se zdrobesc de laturile blindate ale tancurilor. E o zi rece şi mohorâtă. Aerul duhneşte a moarte, a îmbrăcăminte şi pielărie udă. Norii sunt de un cenuşiu murdar. Par că gonesc înspre vest, departe de melancolica zi rusească. De fapt, nu mai e ziuă. Mai degrabă e un fel de crepuscul.

Micuţul general-colonel stă cocoţat în vârful unei movile de pământ, cercetându-şi Armata a 4-a Tancuri. Poartă ca de obicei boneta lui tocită de campanie, din catifea, cu cozorocul scurt tras bine pe frunte. Din mijlocul feţei sale scheletice ţâşneşte un nas ca un cioc de vultur. În picioarele-i scurte, cizmele par incredibil de lungi.

Stă neclintit ca o statuie, cu porthartul sub braţ. De gât i se leagănă un binoclu uriaş care-i acoperă parţial epoleţii roşii ai mantalei. Privindu-l pe acest om mărunt, cu binoclul supradimensionat şi cu lungile sale cizme de călărie ridicol de mari, n-ai crede nici în ruptul capului că ai înaintea ta pe cel mai mare general de tancuri care a existat vreodată.

Bătrânul îi dă Comandantului Armatei un regulamentar: "Privirea înainte!".

– Dacă vecinii i-ar trimite un obuz de 150 mm în deblă, visează Porta chicotind, l-ar proiecta acolo sus, unde să-i pupe sonor pe îngeri în fund.

– Ar însemna să primim un altul de aceeaşi teapă, intervine obosit Bătrânul, şi probabil unul mai dat dracului decât micuţul de colo pe care-l bate asfaltul la fund.

– Stă tocmai pe vârful unui closet aruncat în aer, râde Gregor Martin, care e din nou printre noi. E trăgător din turela Pumei lui Barcelona.

– Aş vrea să treacă prin acoperiş şi să cadă înăuntru, mârâie Micuţul, în aşa fel încât el şi cu eleganta lui bonetă de catifea să se înece împreună în rahat rusesc.

Barcelona salută în timp ce priveşte spre dreapta. Prezenţa Comandantului Armatei îl nelinişteşte.

General-colonelul Hoth îşi ridică mâna cu un centimetru sau doi.

– Cine-i tâmpitul ăla? îl întreabă pe aghiotantul său, care stă de obicei în spate, în poziţie de drepţi.

– O să aflu, domnule, latră rânjind aghiotantul.

– Nu-ţi cunoşti oamenii? întreabă generalul, enervat.

Aghiotantul meu trebuie să cunoască fiecare om din Armata mea.

"Ticălos nebun, gândeşte aghiotantul. Sunt optzeci de mii de oameni în «4 Panzer». Nu-i ştiu nici măcar pe toţi idioţii din Cartierul General". Dar oricum, ce vulpoi bătrân. Latră primul nume care-i vine în minte.

– Oberfeldwebel Stollmann, domnule!

– Pedepseşte-l, şuieră generalul. Pentru salut neregulamentar. N-am mai pomenit aşa ceva! Să salute ca şi cum dobitocul ar fi la paradă. Vreau să te ocupi cum trebuie de individul ăla, ai priceput?

– Prea bine, domnule! replică aghiotantul, notând în carnetul său.

În clipa în care Puma lui Barcelona o coteşte spre lunga şosea de legătură, generalul dă cu ochii de mutra tuciurie a lui Albert în trapa deschisă a conductorului.

– De ce e neagră faţa acelui om? îl întreabă pe aghiotant.

– Neagră, domnule? îngaimă acesta surprins. (Îşi pune ochelarii pe nas pentru a-l putea vedea mai bine pe Albert). Se pare că-i un negru, domnule! spune el şovăitor.

Întregul Stat-Major