Maybachurile urlă la putere maximă şi cablul e întins ca o coardă de vioară. După câteva încercări, bulumacii pornesc să se rostogolească. Sărim ca nebunii pentru a evita să fim striviţi între ei.

O mitralieră rusească mătură cărarea cu o rafală scurtă. Gloanţele ricoşează ţiuind din laturile de oţel ale tancului.

Sună de parcă un grup de toboşari a luat-o dintr-o dată razna cu instrumente cu tot.

Aproape că am isprăvit cu deblocarea barajului rutier şi ne gândim să ne întoarcem în adăpostul din tanc, când, deodată, Heide scoate un ţipăt şi cade în şanţ cu o săritură lungă. Alunecă până la fund, precum un buldozer, prin mocirla de apă şi gheaţă.

– Mine! ţipă el.

Stau între doi buşteni cât toate zilele şi mă holbez, fără să pricep o iotă. Zăresc o cutie mare, cenuşiu-roşcată, pe care sunt vopsite litere chirilice. O manetă se ridică vertical în aer. Mina e armată şi gata să explodeze. Pentru o clipă sunt complet paralizat.

Tancul nostru se retrage cu viteză maximă. De bună-seamă că Porta a observat şi el drăceasca maşinărie care de-abia aşteaptă să semene moartea în toate părţile.

Dintr-o dată, mă trezesc singur în mijlocul unei învălmăşeli de trunchiuri imense de copac şi de resturi de camioane. Mă holbez ca hipnotizat la instrumentul morţii, turtit, de culoare cenuşiu-roşiatică, după care îmi revin în simţiri.

– Mine! pornesc să urlu. Mine! ca şi când ceilalţi n-ar şti. În general, când vehiculul din frunte dă peste o mină, vestea se răspândeşte repede.

Mă arunc cu faţa la pământ într-o baltă pe jumătate îngheţată şi nici nu iau seama la apa care îmi pătrunde în cizmele îmblănite. În curând se va preface în gheaţă şi picioarele mele vor arde ca para-focului.

– Doamne, ajută! mă rog. Ajută-mă! Nu mă lăsa să mor pe-aici!

E o linişte desăvârşită. Până şi grelele Maxim şi-au încetat focul. Parcă lumea întreagă a încremenit, ca şi cum războiul şi-ar ţine respiraţia şi ar aştepta să explodeze mina.

Trece o veşnicie, dar nu se întâmplă nimic. Ar.fi trebuit să explodeze de mult. De obicei, e de ajuns să numeri până la cinci, dar noi am numărat deja până la treizeci şi cinci.

Trapa turelei se deschide încet şi apare capul Bătrânului.

– În picioare, soldaţi de paie! Terminaţi o dată cu mina de colo!

– Am impresia că nu eşti zdravăn, strigă Heide furios. Doar vezi şi tu că porcăria are fuzee pentru explozie întârziată.

– Taci din gură şi execută ordinul, strigă grăbit Bătrânul. Dă la o parte drăcia aia, dar imediat! Nu-mi pasă nici dacă are zece fuzee pentru explozie întârziată! Vreau să fie înlăturată. Crezi că ceilalţi vor opri războiul doar pentru că aţi dat voi peste o mină?

Porta trage grijuliu cu ochiul prin vizeta conductorului.

– De-a ce vă jucaţi? Nu vreţi ca eroicele voastre nume să fie cioplite în bolovanul ăla mare şi zgrunţuros din faţa barăcilor de la Padeborn? E-o mare onoare asta, ascultaţi ce vă spun eu. O mare răsplată naţională!

Îmi înalţ capul şi arunc o privire obiectului ciudat şi înspăimântător. Levierul se ridică în aer ca un deget ameninţător. Pun mâna pe cleştele din buzunar şi mă pregătesc să mă târăsc spre mină pentru a o dezamorsa. În asemenea momente, un om simte că n-ar fi trebuit să urmeze niciodată un curs de dezamorsare a bombelor.

Nu trece mult şi totul dispare într-o avalanşă de zgomote şi flăcări. Bucăţi de lemn zboară prin aer şi se risipesc pe tot cuprinsul. Pentru câteva clipe sunt cu desăvârşire surd şi am senzaţia că toate măruntaiele mi-au fost strivite de o mână. gigantică. Încă două minute, şi n-ar mai fi rămas fărâmă din mine. Dar barajul rutier dispăruse.

Sărim pe tanc în timp ce trece zornăind pe lângă noi.

– Aţi făcut treabă bună, ne laudă Bătrânul, zâmbind aprobator. Accelerează, Porta, dă-i mai repede! Mai avem cale lungă de străbătut.

– Da, dacă o ţinem înspre China, atunci mai avem drum căcălău, rânjeşte Porta, exuberant.

– China? mormăie Micuţul, aşezând obuze în locaşul pentru muniţie. Ăla nu-i locul unde halesc unii cu beţe şi se îngraşă din orez? Hai mai repede! Nu cunosc ceva mai bun pe lume decât orezul fiert presărat cu heringi mititei.

– Îţi pot da eu adresa unei case din Pekin, unde se găseşte mâncare bună, rânjeşte Porta, accelerând.

Divizia blindată se rostogoleşte nestăvilită înainte, pătrunzând adânc în Ucraina. Unii cad, alţii sunt mutilaţi. Peisajul e sumbru. Se apropie frigul cernit al iernii ruseşti. Tancurile hurducăie şi urlă prin sate înnegrite de funingine, trecând pe lângă mormane uriaşe de cărbune. Nu zărim nici un copac - orice vegetaţie a dispărut. Nici o urmă, nici măcar mult-lăudata floarea-soarelui{15} n-a mai rămas în câmp. Nebunia sălbatică a războiului a devorat totul în cale.

Compania face pentru o oră popas în faţa unui orăşel de provincie de care nu auzisem niciodată. A fost preluat de către o divizie blindată rusească şi transformat într-o straşnică poziţie defensivă. Apoi, dintre norii cenuşii, încărcaţi de zăpadă, îşi fac apariţia Stukasurile noastre cu sirenele urlând neîncetat. Bombele grele cad învârtindu-se prin aer. Roiuri de bombardiere în picaj spulberă oraşul de pe faţa pământului - ausradiert, cum se spune în programele de propagandă. Tancurile strivesc sub şenilele lor tot ceea ce a mai rămas din el.

Când ajungem în următorul oraş, constatăm că Stukasurile îl vizitaseră deja pregătindu-l pentru a fi cucerit. Praful mortarului şi al cărămizilor pulverizate atârnă în aer ca un nor cenuşiu-roşiatic. Pe străzile devastate zac piese de artilerie şi cai căzăceşti cu picioarele ţepene şi hoiturile umflate. Tunuri răsturnate, camioane distruse şi munţi de echipament învălmăşit sunt împrăştiate printre mormanele de cadavre. Morţi şi răniţi zac pe lângă ziduri sau atârnă din ochiurile căscate ale ferestrelor.

Privim indiferenţi scena sângeroasă. A devenit o privelişte obişnuită. La început ni s-a făcut, greaţă şi am vomitat. De-o vreme, însă, n-a mai vomitat nici unul dintre noi.

– Aşa se cucereşte un oraş, strigă Julius Heide, triumfător, rânjind diabolic la imaginea unui soldat rus care stă lângă un zid şi-şi priveşte absent picioarele zdrobite.

– Porţi uniforma care nu trebuie, spune Porta. Vorbeşti ca dobitocii