– Uitaţi-vă la mine cum zbor! urlă el triumfător, aterizând cu un pleoscăit în mocirlă.

Gregor ne ordonă să ne încolonăm pentru numărătoare, însă ne schimbăm mereu locurile şi nu reuşeşte să treacă numerele în catastif.

– Trebuie s-o iau mereu de la capăt, oftează el nefericit. Ne tot înmulţim de parcă am fi iepuri.

– Lasă-mă pe mine să număr, se oferă Porta, serviabil. Dar nici el nu poate să pună cifrele în ordine. Se duce înapoi în cârciumă şi iese cu o cretă de biliard. Fiecare om trebuie să-şi facă un semn cu creta pe botul cizmei stângi şi apoi să meargă înapoi la "Fecioara trandafirie" pentru a nu încurca numărătoarea. Preotul strică toată treaba, fiindcă face câte un semn pe amândouă cizmele.

Gregor simte că plesneşte de furie şi începe să se dea cu capul de perete.

Apoi, Porta are o altă idee. Să i se ofere fiecăruia câte o halbă plină cu bere, pe care s-o bea şi s-o aşeze goală în spatele tejghelei! De data asta, Micuţul e cel care compromite tentativa numărătorii, luându-şi câteva halbe în plus, în vreme ce alţii le scurg pe-ale lor de ultimele picături.

Gregor renunţă la încercarea de a mai ţine evidenţa. E dimineaţă de-a binelea când mărşăluim pe Podul Spree din Kronprinzen Ufer şi auzim din depărtare o fanfară militară.

– Un cântec! ordonă preotul regimentului, şi începe cu voce tare:

Willst du mich noch einmal sehen

sollst du nach dem Bahnhof gehen

In dem grossen Wartesaal,

sahen wir uns zum letzen Mal…{12}

– Aranjaţi-vă echipamentul, îndreptaţi-vă căştile! ordonă nervos Gregor. Pentru numele lui Dumnezeu, străduiţi-vă să arătaţi cât de cât a soldaţi germani! Micuţule, saltă-ţi carabina, o cari de parcă ai fi un braconier deşelat.

– Ce se aude? bolboroseşte Albert, şi un rânjet dement îi trece peste faţa ca de smoală. Vine Adolf?

– Mai rău, geme Gregor. Vine noua gardă. Mărşăluiesc direct încoace şi cântă "Badenweiler", marşul Führerului.

– C'est le bordel! aruncă indiferent Legionarul.

– Probabil că sărbătoresc ceva, zice Porta. O retragere victorioasă, aproape sigur!

– Ce-ar fi să ne aciuim la "Jandarmul şchiop" până ce trec? propune Micuţul practic. E pe-aici pe undeva. Trecem repede pe lângă popicăria aia idioată şi intrăm imediat la "Jandarm".

– Prea târziu, declară Porta. Cerul se va prăbuşi asupra noastră.

O fanfară de infanterie, condusă de un tambur-major, îşi face apariţia triumfal de după colţ. Toată strada e invadată.

– Treci la atac, fiule, sugerează Porta. Tu eşti comandantul unei escorte militare care duce prizonieri în lanţuri. În conformitate cu Regulamentul Armatei, ai cale liberă înaintea lăutarilor ăstora. Fanfara e cea care trebuie să facă loc! Tu trebuie să opreşti doar când e vorba de unităţi grele motorizate.

– Bine, bine, dar fanfara cântă "Badenweiler", intervine Heide. Chiar şi unităţile grele motorizate trebuie să se oprească. Scrie foarte clar în Regulamentul Armatei, în partea destinată fanfarelor militare.

– Sfântă Fecioară, ce să fac? geme Gregor disperat.

– Să câştigi timp, îl sfătuieşte Porta. Ordonă ca prizonierii şi escorta s-o ia înapoi pe Podul Spree. Astfel, n-o să poţi fi acuzat că n-ai respectat traseul. Şi nici ăştia din fanfară n-o să poată spune că le-ai ieşit în cale!

– Tu as raison{13} intervine Legionarul.

– Dar nu putem să mărşăluim înapoi o veşnicie! se înfurie Gregor, privindu-l furios pe Porta.

– Nu, sigur că nu, explică Porta calm. Imediat ce vor termina marşul lui Adolf, o să poţi trece primul, împreună cu escorta. Te duci înainte ca-n brânză şi, dacă acritura aia de tambur-major nu se dă în lături imediat, o s-o ia pe coajă. Poate aşa o să-nveţe să respecte drepturile escortelor din Marea Armată Germană aflate la datorie.

Brusc, pare că un vârtej pătrunde în mijlocul fanfarei. Două pisici terorizate ies zburând pe o uşă, cu trei buldogi pe urmele lor. Una dintre ele se aruncă în spinarea gornistului, care se împiedică de propriile picioare şi scapă instrumentul din mâini.

Două goarne de regiment se prăvălesc peste tubă, când cealaltă pisică o zbugheşte printre picioarele muzicanţilor, vânată de cei trei câini. Animalele ţâşnesc afară şi se amestecă iar printre picioarele oamenilor, provocând o panică de neînchipuit.

Cu totul inexplicabil, ofiţerul medic face rost de o baghetă şi începe să-i dirijeze pe toboşarii şi flautiştii care mai sunt încă în picioare. Aceştia îl urmează automat, şi imediat izbucnesc primele măsuri din interzisul "Salus Caesari nostro Guillermo". Tamburul-major se dezmeticeşte şi, şocat, opreşte marşul interzis.

Ofiţerul medic se repede la el cu bagheta dirijorului, iar tamburul se apără cu mânerul de argint al bastonului său.

– Gregor, eşti comandant de escortă şi trebuie să pui capăt tărăşeniei ăsteia! spune Porta. Prizonierii sunt sub paza ta. Mă tem că eşti obligat să-l arestezi pe tambur pentru că ţi-a lovit un prizonier.

– Nu pot, nu pot, mi-ajunge! plânge Gregor disperat. Mai bine nu mă mai năşteam.

– Dar totuşi nenorocirea s-a produs, declară Porta îngândurat. Hai s-o ştergem de-aici până n-apucă ăştia să se dezmeticească.

– Prizonieri, escortă, înainte marş! răcneşte Gregor, cu tonul disperat al unui condamnat la moarte.

– Jos cu ei! strigă preotul regimentului, năpustindu-se spre grupul rămas în picioare.

Înspăimântaţi, soldaţii din noua gardă se dau la o parte.

Ne năpustim ca un val mânios în timpul fluxului. După ce-o cotim pe Lehrterstrasse, chiar lângă terenul de fotbal, Micuţul răcneşte fioros şi se strâmbă ca şi cum îl stăpâneşte o durere cumplită. Se aruncă pe asfaltul înzăpezit şi urlă ca un nebun.

– Pentru numele Domnului, ce s-a mai întâmplat? întreabă Gregor cu o privire sălbatică şi cu groaza întipărită pe chip.

– Ştiu şmecheria asta! mârâie cu răutate ofiţerul medic. Nu mai simula, omule! Eşti apt pentru serviciu!

– Cătuşele mele, cătuşele mele! ţipă Micuţul ghemuindu-se.

– Cătuşele tale? întreabă Porta prosteşte.

– Cătuşele mele, cătuşele mele, îmi retează boaşele! geme el sfâşietor, zvârcolindu-se pe cimentul ud.

Când îi scoatem pantalonii, misterul se clarifică. Îşi ducea cătuşele aşa cum văzuse el că făceau poliţiştii americani în filme. Fără să-şi dea seama, îi alunecaseră înăuntrul pantalonilor, unde s-au închis brusc, apucându-i boaşele. Zbaterile lui le-au întărit şi mai mult strânsoarea. Trece ceva timp până când Porta reuşeşte să-i găsească cheia şi să-l elibereze, astfel încât escorta să-şi poată continua drumul.

– Dominus vobiscum! se adresează preotul unui grup de oameni zgribuliţi dintr-o