jos le trăgeau cu două sau trei perechi de boi. Am văzut căzând toate statuile vizitiilor, un sfinx, un hipopotam şi un crocodil egipteni, o lupoaică mare cu Romulus şi Remus atârnându-i de ţâţe, precum şi statuia lui Hercule; şi pe aceea am descoperit-o că era aşa de mare, pentru că policarul era cât bustul unui om normal... Şi apoi obeliscul acela de bronz cu toate reliefurile lui, acela ce are deasupră-i femeiuşca de se-nvârte după cum bate vântul...”

„Soaţa Vântului. Ce ruină. Unele erau opere ale unor sculptori antici păgâni, mai vechi decât romanii înşişi. Dar de ce, de ce?”

„Ca să le topească. Primul lucru pe care-l faci când dai iama într-un oraş e să topeşti tot ce nu poţi căra. Se fac cuptoare peste tot, şi mai închipuie-ţi că atâtea case frumoase în flăcări sunt ca nişte cuptoare naturale. Şi apoi, i-ai văzut pe cei din biserică, doar nu se pot vântura de colo-colo ca să dea la vedere că au luat pixidele şi patenele de prin sanctuare. Topeşti, trebuie topit totul repede. Un jaf”, explica Baudolino ca unul care cunoaşte bine un meşteşug, „e ca un cules de vie, trebuie să-mparţi bine ce are de făcut fiecare, căci sunt cei care calcă strugurii, cei care duc mustul în zăcătoare, cei care fac de mâncare pentru călcători, cei care merg s-aducă vinul bun de anul trecut... Un jaf e o treabă serioasă - mai ales dacă voieşti ca din oraşul cu pricina să nu rămână piatră pe piatră, cum a fost în vremea mea la Milano. Dar pentru asta ar fi nevoie de cei din Pavia, aceia ştiau cum se duce la pieire un oraş. Ăştia de aici mai au încă multe de învăţat, dădeau jos statuia, pe urmă se aşezau pe ea şi se puneau pe băut, apoi sosea unul cu vreo fată adusă de păr care striga că e fecioară şi toţi se apucau să-i vâre degetele acolo ca să vadă dacă-i adevărat... La un jaf bine făcut trebuie să cureţi totul iute, casă cu casă, şi abia pe urmă te pui pe chefuit, altfel cei mai îndemânatici iau ce-i mai bun. Dar, în fine, problema mea era că unor oameni de soiul ăsta nici eu n-aş fi avut timp să le povestesc că sunt şi eu născut prin părţile Monferrato-ului. Aşa că un singur lucru era de făcut. M-am pitit după un colţ până ce a intrat pe străduţă un călăreţ, unul care, din pricină că băuse, nu mai ştia nici măcar încotro se duce şi se lăsa purtat de cal. N-a trebuit să fac alta decât să-l trag de un picior, şi a căzut. I-am luat coiful, am lăsat să-i cadă o piatră pe cap...”

„L-ai ucis?”

„Nu, căci era din ceva sfărâmicios, abia atât cât să-l lase leşinat. Mi-am făcut curaj pentru că acela începuse să verse ceva de culoarea micşunelei, i-am luat pieptarul de zale şi haina, coiful, armele, i-am luat calul şi-am dat înainte prin mahalale, până ce am ajuns la poarta Sfintei Sofii, am văzut că acolo intrau cu catârii şi mi-a trecut pe dinainte un grup de soldaţi care duceau cu ei candelabre de argint cu lanţurile lor groase ca pe mână şi vorbind ca nişte lombarzi. Când am văzut deşănţarea, mişelia şi vânzoleala aceea nelegiuită, mi-am pierdut capul, pentru că cei care făceau masacrul acela erau şi ei oameni de pe pământurile mele, fii supuşi ai Papei de la Roma...”

Tot vorbind astfel, tocmai în timp ce făcliile erau pe cale să se stingă, ieşiseră afară din cisternă, în noaptea acum deplină, şi ajunseseră pe nişte străduţe pustii la turnuleţul genovezilor. Bătuseră la poartă, cineva coborâse, fuseseră primiţi şi ajutaţi să se întremeze, cu o bunăvoinţă cam morocănoasă. Baudolino părea să fie unul de-ai casei printre oamenii aceia şi repede li-l înfăţişase pe Nicetas. Unul dintre ei zisese: „E lesne, avem noi grijă, acum duceţi-vă şi vă culcaţi”, şi spuseseră asta cu atâta siguranţă în glas, că nu numai Baudolino, dar şi Nicetas însuşi petrecuse noaptea în pace.

3

Baudolino îi lămureşte lui Nicetas ce scria el în copilărie

 

În dimineaţa următoare, Baudolino îi chemase la el pe cei mai descurcăreţi dintre genovezi, pe Pevere, Boiamondo, Grillo şi Taraburlo. Nicetas le spusese unde aveau să-i poată găsi familia, şi aceia plecaseră, liniştindu-l încă o dată. Nicetas ceruse atunci nişte vin şi-i turnase o cupă lui Baudolino: „Dacă-ţi place acesta, parfumat cu răşină. Mulţi latini îl găsesc scârbos şi zic că miroase a mucegai.” După ce avu de la Baudolino încredinţarea că acel nectar grecesc era băutura lui preferată, Nicetas se pusese să-i asculte din nou povestea.

Baudolino părea plin de nerăbdare să stea de vorbă cu cineva, ca pentru a se elibera de nişte lucruri pe care le ţinea în el cine ştie de când. „Iată, domnule Nicetas”, zise el deschizând un săculeţ din piele pe care-l purta legat la gât şi întinzându-i un pergament. „Asta-i începutul istoriei mele.”

Nicetas, care ştia şi el citi caracterele latineşti, încercase s-o descifreze, dar nu înţelesese nimic.

„Ce anume este?” întrebase. „Vreau să zic, în ce limbă e scrisă?”

„Limbă - nu ştiu. Să începem aşa, domnule Nicetas. Tu cam ştii pe unde se află Ianua sau Genova, precum şi Mediolanum, sau Mayland cum îi ziceţi voi, grecii. Ei, iată, pe la jumătatea drumului dintre aceste două oraşe sunt două ape mari, Tanaro şi Bormida, şi între cele două ape e o câmpie pe care, atunci când nu-i cald de să coci ouăle punându-le pe o piatră, e ceaţă, când nu-i ceaţă, e nea, şi când nu ninge, îngheaţă, iar când nu-ngheaţă, tot e frig. Acolo m-am născut eu, într-un ţinut ce se cheamă Frascheta Marincana, unde-i şi o mlaştină întinsă între cele două râuri. Nu-i chiar ca ţărmurile Propontidei...”

„Mi-nchipui.”

„Însă mie îmi plăcea.