„Nu eşti sigur?”

„Nu, şi nu ştiu bine unde am ajuns; de bună seamă că acolo unde-s oameni cu coarne, şi din cei cu gura pe pântece. Am petrecut săptămâni prin pustiuri fără capăt, prin păşuni ce se întindeau cât vezi cu ochii şi m-am simţit toată vremea asta ca un prizonier al unei puteri ce depăşea puterile închipuirii mele. Însă prin locurile mele, când te preumbli prin codrii plini de ceaţă, ţi se pare că eşti tot în pântecele maicii tale, nu te temi de nimic şi te simţi liber. Şi chiar când nu-i ceaţă, când umbli şi ţi-e sete, desprinzi un ţurţur de gheaţă din copaci, apoi îţi sufli-n degete pentru că-s pline de degerături...”

„Ce-s astea... sunt ceva de râs?”

„Nu, căci n-am zis gheloioi! Aici la voi nici nu există măcar această vorbă şi-a trebuit s-o folosesc pe-a mea de-acasă, geloni. Sunt un fel de răni ce ţi se formează pe degete şi pe nodurile pumnilor, de frig mare, şi te mănâncă, iar dacă te scarpini, te dor...”

„Vorbeşti despre ele de parcă ţi-ar fi lăsat o amintire frumoasă...”

„Geru-i frumos.”

„Fiecare îşi iubeşte locul naşterii sale. Spune mai departe.”

„Ei bine, acolo erau odinioară romanii, cei de la Roma, cei care vorbeau latineşte, nu romanii care spuneţi acuma că sunteţi voi, cei care vorbiţi greceşte şi pe care noi îi numim romei sau grecotei, dacă-mi ierţi vorba asta. Apoi, imperiul acelor romani de acolo a dispărut, iar la Roma a rămas numai papa, şi prin toată Italia s-au văzut felurite neamuri care vorbeau în graiuri diferite. Cei din Frascheta vorbesc un grai, dar alături, la Terdona, vorbesc un altul. Călătorind cu Frederic prin Italia, am auzit graiuri foarte dulci, faţă de care al nostru de la Frascheta nici măcar nu-i o limbă, ci-i lătratul unui câine, şi nimeni nu scrie în limba aceea, pentru că se mai scrie şi acum în latină. Aşa că eu, când mâzgăleam pergamentul ăsta, eram poate primul care încerca să scrie aşa cum vorbeam noi. După aceea, am devenit om de litere şi scriam latineşte.”

„Dar aici ce spui?”

„Cum vezi, trăind printre oameni învăţaţi, ştiam şi în ce an sunt. Scriam în decembrie al anului 1155 de la Hristos. Nu ştiam ce vârstă am, tatăl meu zicea că doisprezece ani, mama mea voia să fie treisprezece, poate pentru că strădaniile de a mă creşte în frica lui Dumnezeu făcuseră ca anii să i se pară mai lungi. Pe când scriam aici, aveam însă cu siguranţă aproape paisprezece. Din aprilie şi până în decembrie, învăţasem a scrie. Dovedisem multă sârguinţă, după ce împăratul mă luase cu sine, încercându-mi meşteşugul în orice împrejurare, fie în tabără, sub un cort, sau rezemându-mă de zidul unei case distruse. Cu tăbliţe, cel mai adesea, şi rar pe pergament. Ajunsesem a mă obişnui să trăiesc ca Frederic, care n-a stat niciodată mai mult de câteva luni în acelaşi loc, totdeauna doar iarna, iar în tot restul anului fiind pe drum, dormind în fiece seară în alt loc.”

„Da, însă ce povesteşti?”

„La începutul anului aceluia, eu mai trăiam încă împreună cu tatăl şi cu mama mea, cu câteva vaci şi o grădiniţă. Un pustnic de prin părţile acelea mă învăţase să citesc. Mă învârteam prin pădure şi prin mlaştină, eram un băiat cu multă închipuire, vedeam unicorni şi (îmi ziceam eu) mi-apărea în ceţuri Sfântul Baudolino...”

„N-am mai auzit până acum vorbindu-se de acest om sfânt. Ţi se arăta cu-adevărat?”

„E un sfânt de prin locurile noastre, era episcop în Villa del Foro. Dacă-l vedeam sau nu, asta-i altă socoteală. Domnule Nicetas, problema vieţii mele e că eu întotdeauna am confundat ceea ce vedeam cu ceea ce doream să văd...”

„Asta se întâmplă multora...”

„Da, însă mie întotdeauna mi s-a întâmplat, că deîndată ce eu ziceam că am văzut una sau alta sau că am găsit cutare scrisoare, care spune cutare lucru (pe care poate c-o scrisesem tot eu), ceilalţi păreau că nici n-aşteaptă altceva. Ştii, domnule Nicetas, când tu spui un lucru pe care ţi l-ai închipuit, iar ceilalţi îţi spun că-i chiar aşa, sfârşeşti şi tu prin a crede-n el. Aşa că eu mergeam prin Frascheta şi vedeam sfinţi şi unicorni prin pădure, iar când l-am întâlnit pe împărat, fără să ştiu cine este, şi i-am vorbit în limba lui, i-am spus că mie San Baudolino îmi spusese că el avea să cucerească Terdona. Spuneam asta ca să-i fac plăcere, dar el voia s-o spun tuturora, şi mai ales trimişilor din Terdona, pentru ca ei să se convingă că până şi sfinţii erau împotriva lor, şi iată de ce m-a cumpărat de la tatăl meu, nu atât pentru puţinii bani pe care i i-a dat, cât pentru că, în plus, i-a luat o gură de hrănit. Aşa mi s-a schimbat mie viaţa.”

„Şi ai devenit servul lui?”

„Nu serv, ci fiu. În epoca aceea, Frederic nu devenise încă tată şi cred că mă îndrăgise, fiindcă-i spuneam ceea ce alţii îi ascundeau din respect. S-a purtat cu mine ca şi cum aş fi fost făptură din sângele lui, mă lăuda pentru mâzgălelile mele, pentru primele socoteli pe care le puteam face pe degete, pentru lucrurile pe care tocmai le învăţam despre tatăl său şi despre tatăl tatălui său... Poate crezând că înţelegeam, mi se destăinuia deseori.”

„Dar pe tatăl acesta îl iubeai mai mult decât pe cel de sânge sau erai fermecat de măreţia lui?”

„Domnule Nicetas, până atunci eu nu mă întrebasem dacă îl iubeam pe tatăl meu, Gagliaudo. Eram numai cu grijă să nu fiu la îndemâna loviturilor lui de picior sau a ciomăgelilor lui şi-mi părea un lucru firesc pentru un copil. Că-l iubeam însă mi-am dat seama doar când a murit. Înainte de asta, nu cred că mi-am îmbrăţişat tatăl.