Mă duceam mai degrabă şi plângeam la sânul maicii mele, o biată femeie, dar avea atâtea vite în paza ei, că-i rămânea prea puţin timp ca să mă mângâie. Frederic era înalt de statură, alb la faţă şi roşcovan, dar nu arămiu precum cei din satul meu, şi cu părul şi barba ca văpaia, cu mâinile lungi, cu degetele subţiri, cu unghiile bine îngrijite, era sigur pe sine şi-ţi insufla siguranţă, era vesel şi hotărât şi-ţi insufla veselie şi hotărâre, era curajos şi dădea altora curaj... Eu eram un puişor de leu, el un leu în lege. Ştia să fie crud, dar cu cei pe care-i iubea era foarte blând. Eu l-am iubit. Era primul om care dădea ascultare celor spuse de mine.”

„Te folosea ca pe-un glas din popor... Bun stăpân, cel care nu-şi pleacă urechea doar la curteni, ci încearcă a-nţelege cum gândesc supuşii lui.”

„Da, însă eu nu ştiam cine sunt şi unde mă aflu. De când îl întâlnisem pe împăratul acela, din aprilie până în septembrie, oastea imperială străbătuse de două ori Italia, o dată din Lombardia până la Roma şi altă dată de-a-ndărătelea, înaintând ca o căprioară de la Spoleto la Ancona, de acolo spre Apuglii, şi apoi încă o dată în Romagna, şi iar către Verona şi Tridentum şi Bauzano, trecând, în fine, munţii şi întorcându-se iar în Germania. Abia după doisprezece ani petrecuţi cu chiu, cu vai între cele două râuri, fusesem zvârlit în centrul universului.”

„Aşa ţi se părea ţie.”

„Ştiu asta, domnule Nicetas, că voi sunteţi centrul lumii, dar lumea-i mai largă decât împărăţia voastră, există şi Ultima Thule şi ţara hibernilor. Cu siguranţă că, faţă de Constantinopole, Roma-i un morman de ruine şi Parisul un sat plin de noroaie, dar şi pe-acolo se mai întâmplă câte ceva când şi când, în multe şi multe părţi ale lumii nu se vorbeşte greceşte şi există până şi oameni care, ca să spună că-s de acord, spun oc.”

„Oc?”

„Oc.”

„Ciudat. Spune mai departe.”

„Spun mai departe. Vedeam Italia întreagă, locuri şi chipuri noi, veşminte pe care nu le mai văzusem, damascuri, broderii, mantii aurite, spade, armuri, auzeam voci pe care mă trudeam cu greu să le imit zi de zi. Îmi aduc doar tulbure aminte când Frederic a primit coroana de fier a regilor Italiei la Pavia, apoi coborârea lui către acea Italie mai dinspre noi, şi calea străbătută în lungul căii frâncilor, şi pe împărat întâlnindu-se cu papa Adrian la Sutri, încoronarea de la Roma...”

„Dar basileul ăsta al tău sau împărat, cum îi ziceţi voi, a fost încoronat la Pavia ori la Roma? Şi de ce în Italia, dacă-i basileul alamanoilor?”

„S-o luăm pe rând, domnule Nicetas, la noi, latinii, nu-i aşa de uşor ca pentru voi, romeii. La voi, unul scoate ochii basileului care-i atunci şi devine el basileu, toţi se învoiesc şi până şi patriarhul de la Constantinopole face ce spune basileul, altfel basileul îi scoate şi lui ochii...”

„Acum să nu exagerăm.”

„Exagerez? Când am sosit eu, de îndată m-am lămurit că basileul Alexie al III-lea se urcase pe tron pentru că-l orbise pe basileul legitim, pe fratele său Isaac.”

„La voi, nici un rege nu-l înlătură pe cel dinainte ca să-i ia tronul?”

„Ba da, însă îl ucide în bătălie sau cu vreo otravă, sau cu pumnalul.”

„Vedeţi, sunteţi nişte barbari, nu izbutiţi să născociţi un mod mai puţin crud ca să rânduiţi lucrurile guvernării. Şi apoi, Isaac era fratele lui Alexie, şi nu-ţi ucizi un frate.”

„Am înţeles, a fost un act de bunăvoinţă. La noi nu e aşa. Împăratul latinilor, care nu-i latin încă din vremurile lui Carol cel Mare, e succesorul împăraţilor romani, al celor din Roma, vreau să spun, nu al celor din Constantinopole. Dar, pentru a fi sigur că este, trebuie să fie încoronat de papa, pentru că legea lui Hristos i-a măturat pe cei falşi şi mincinoşi. Însă, ca să fie încoronat de papa, împăratul trebuie să fie recunoscut şi de oraşele Italiei, care-s fiecare cam de capul lor, şi atunci trebuie să fie încoronat rege al Italiei - fireşte, dacă l-au ales principii teutoni. E limpede?”

Nicetas aflase de câtva timp că latinii, deşi barbari, erau foarte complicaţi; nuli în materie de subtilităţi şi de deosebiri dacă era în joc vreo chestiune teologică, dar în stare să despice firul în patru pe vreo chestiune de drept. Astfel că în toate veacurile pe care romeii din Bizanţ le cheltuiseră pe fructuoase concilii ca să definească natura Domnului nostru Isus Hristos, fără să pună în discuţie acea putere care încă mai venea direct de la Constantin, apusenii lăsaseră teologia pe seama preoţilor de la Roma şi-şi pierduseră timpul otrăvindu-se şi dându-şi unii altora lovituri de secure ca să stabilească dacă mai este vreun împărat şi care este acela, cu frumosul rezultat că un împărat adevărat nu mai avuseseră.

„Aşadar, Frederic avea nevoie de o încoronare la Roma. Trebuie să fi fost ceva solemn...”

„Până la un anume punct. Mai întâi, pentru că San Pietro la Roma faţă de Sfânta Sofia e o colibă, şi chiar e mai degrabă rău făcută. Al doilea, pentru că situaţia la Roma era foarte tulbure; în zilele acelea, papa stătea retras la San Pietro şi în castelul său, iar dincolo de fluvii romanii păreau a fi devenit stăpânii oraşului. Al treilea, pentru că nu se înţelegea bine dacă papa îi făcea în ciudă împăratului sau împăratul papei.”

„În ce sens?”

„În sensul că, de-aş fi stat să-i ascult pe principii şi episcopii de Curte, aceştia erau furioşi pentru felul cum papa se purta cu împăratul. Încoronarea trebuia să aibă loc duminica, şi i-au făcut-o sâmbăta, împăratul trebuia să fie uns la altarul cel mare, iar Frederic a fost uns la un altar de pe laturi, şi nu pe cap, aşa cum se întâmpla altădată, ci pe braţe şi pe spete, şi nu cu mir,