ci cu uleiul catehumenilor - tu poate că nu înţelegi deosebirea, şi nici eu n-o înţelegeam pe vremea aceea, dar la Curte toţi erau întunecaţi la chip. Eu mă aşteptam ca şi Frederic să fie înfuriat ca o panteră, însă el era plin de curtenie faţă de papă şi întunecat la chip era în schimb papa, ca şi cum i-ar fi ieşit o afacere proastă. L-am întrebat clar ca bună ziua pe Frederic de ce baronii murmurau, iar el nu, însă mi-a răspuns că trebuia să înţeleg valoarea simbolurilor liturgice, unde ajunge un fleac ca să se schimbe totul. El avea nevoie ca încoronarea să aibă loc şi să fie făcută de papă, dar nu trebuia să fie prea solemnă, altfel avea să-nsemne că el era împărat numai prin bunăvoinţa papei, însă el era prin voinţa principilor germani. I-am spus că era şiret ca o nevăstuică, pentru că asta era ca şi cum ar fi spus: iată, papă, tu eşti doar notarul, dar pactele le-am iscălit eu cu Dumnezeu din Cer. El a început să râdă, dându-mi o scatoalcă peste cap, şi a zis bravo, bravo, iute mai găseşti tu modul de a spune lucrurilor pe nume. Apoi m-a întrebat ce făcusem la Roma în zilele acelea, pentru că el era aşa de ocupat cu ceremoniile, încât mă pierduse din vedere. Am văzut ce mai mândreţe de ceremonii aţi făcut, i-am spus eu. Fiindcă romanilor - vorbesc de cei din Roma - nu le plăcea lucrul ăla cu încoronarea în San Pietro, fiindcă senatul roman, care voia să fie mai important decât pontiful, voia să-l încoroneze pe Frederic pe Capitoliu. El însă a refuzat, pentru că, dacă mergea apoi şi spunea că a fost încoronat de popor, nu numai prinţii germani, dar şi regii Franţei şi ai Engliterei ar fi zis ce mai uncţiune mândră-i asta, făcută de sacra plebe, în timp ce, dacă spunea că 1-a uns papa, toţi ar fi luat treaba asta în serios. Dar lucrurile erau şi mai complicate decât atât, şi am înţeles numai după aceea. Principii germani au început de ceva vreme să vorbească despre translatio imperii, şi asta-i cum ar fi că moştenirea împăraţilor din Roma a trecut la ei. Acum, dacă Frederic făcea să fie încoronat de papă, era ca şi cum ar fi spus că dreptul lui era recunoscut şi de vicarul lui Hristos pe pământ, şi că aşa ar fi fost şi dacă ar fi locuit, să zic aşa, la Edessa sau la Ratisbona. Dar dacă lăsa să fie încoronat de senat şi de populusque roman, era ca şi cum ar fi spus că imperiul se afla încă acolo şi că n-ar fi avut loc translatio. Mare vulpoi, cum zicea tatăl meu, Gagliaudo. Sigur că în situaţia aceea împăratul nu era de acord. Iată de ce, pe când avea loc marele banchet al încoronării, romanii înfuriaţi au trecut Tibrul şi au ucis nu doar câţiva preoţi, dar şi vreo doi sau trei imperiali. Frederic n-a mai văzut înaintea ochilor, a întrerupt banchetul şi i-a vrut pe toţi morţi şi îngropaţi, după care în Tibru erau mai multe cadavre decât peşti, iar la sfârşitul zilei romanii înţeleseseră cine era stăpânul, dar sigur că sărbătoarea n-a fost cine ştie ce sărbătoare. De aici o supărare a lui Frederic pe comunele acelea din Italia din partea asta, şi iată de ce când, la sfârşitul lui iulie, a ajuns în faţa cetăţii Spoleto şi a cerut găzduire, iar spoletanii i-au pus beţe-n roate, Frederic s-a mâniat mai rău decât la Roma şi a făcut un masacru, pe lângă care acesta de la Constantinopole e doar un joc... Trebuie să înţelegi, domnule Nicetas, că un împărat trebuie să se poarte ca un împărat, fără să dea importanţă sentimentelor... Am învăţat atâtea lucruri în lunile acelea; după Spoleto a fost întâlnirea cu trimişii Bizanţului la Ancona, apoi întoarcerea către Italia de sus, până pe povârnişurile Alpilor pe care Oto îi numea Pireneici, şi era pentru prima dată când vedeam culmile munţilor acoperite de zăpadă. Şi în timpul ăsta, zi după zi, canonicul Rahewin mă iniţia în arta scrisului.”

„Grea iniţiere pentru un copilandru...”

„Nu, nu-i grea. E adevărat că, dacă nu înţelegeam ceva, canonicul Rahewin îmi da un pumn după ceafă, iar mie nu-mi ţinea nici de cald, nici de rece, după palmele peste laici date de tatăl meu, dar în rest toţi se uitau în gura mea. Dacă-mi venea să zic c-am văzut o sirenă în mare - după ce împăratul mă adusese acolo ca pe unul care vede sfinţi toţi mă credeau şi-mi ziceau bravo, bravo...”

„Asta te-o fi învăţat să-ţi cântăreşti cuvintele.”

„Dimpotrivă, asta m-a învăţat să nu le mai cântăresc deloc. Aşa că, gândeam eu, orice aş spune, e adevărat pentru c-am spus... Când ne duceam spre Roma, un preot pe nume Conrad îmi povestea despre minunăţiile (Mirabilia) acelui oraş, despre cele şapte automate de pe Capitoliu care erau puse să întruchipeze fiecare zi în parte a săptămânii, şi fiecare printr-un clopoţel anunţa o revoltă în câte o provincie a imperiului, sau despre statuile de bronz ce se mişcau singure, sau despre un palat plin cu oglinzi fermecate... Apoi am ajuns la Roma, şi-n ziua aceea, pe când tocmai se băteau de-a lungul Tibrului, eu mi-am luat tălpăşiţa şi-am hoinărit prin oraş. Şi dă-i eu şi umblă, şi n-am văzut decât turme de oi printre ruine vechi şi pe sub porticele oamenilor de rând care vorbeau limba iudeilor şi vindeau peşte, dar mirabilia n-am văzut niciuna, afară de o statuie călare, pe Capitoliu, şi nici aceea nu mi s-a părut cine ştie ce. Şi totuşi, când pe drumul de întoarcere toţi mă-ntrebau ce-am văzut, ce puteam să spun, că la Roma nu erau decât oi printre ruine şi ruine printre oi? Nu m-ar fi crezut. Şi aşa că povesteam nişte mirabilia despre care mi se povestise, şi mai adăugam câte una, de pildă că-n palatul din Lateran văzusem o răcliţă de aur împodobită cu diamante, având înlăuntru-i buricul