şi prepuţul Domnului nostru Isus Hristos. Toţi îmi sorbeau cuvintele şi ziceau păcat că-n ziua aceea trebuia să stăm să omorâm la romani şi că n-am văzut toate acele mirabilia. Aşa că în toţi anii aceştia am continuat s-ascult povestindu-se despre minunile din cetatea Romei, în Germania şi în Burgundia, şi până şi aici, numai pentru că vorbisem eu despre ele.”

 

În timpul ăsta se întorseseră genovezii, îmbrăcaţi în călugări, pe când mânau de la spate, sunând din nişte clopoţei, o ciurdă de făpturi înfăşurate în nişte trenţe soioase şi decolorate care le acopereau şi feţele. Era soţia însărcinată a lui Nicetas, cu ultimul născut încă în braţe, şi alţi fii şi fiice, nişte tinerele foarte graţioase, câteva rubedenii şi puţini servitori. Genovezii îi făcuseră să străbată oraşul ca şi cum ar fi fost o ceată de leproşi, şi până şi pelerinii se dăduseră la o parte la trecerea lor.

„Cum au putut să vă ia în serios?” întreba râzând Baudolino. „Să-i lăsăm pe leproşi, dar voi nici îmbrăcaţi astfel nu semănaţi a monahi!”

„În puţine cuvinte, pelerinii sunt o haită de nemernici”, zise Taraburlo. „Şi apoi, dup-atâta timp de când ne aflăm aici, puţină greacă, atât cât să ne folosească, mai ştim şi noi. Repetam întruna kyrieleison pighe pighe, toţi laolaltă cu glas scăzut, ca şi cum ar fi fost o litanie, iar ăia se trăgeau de o parte, unu-şi făcea semnul crucii, altu' arăta coarne cu degetele, altu' îşi atingea boaşele.”

Un serv îi adusese lui Nicetas o casetă, iar Nicetas se retrăsese către fundul încăperii ca s-o deschidă. Se întorsese cu câteva monede de aur pentru stăpânii casei, care se pierduseră în binecuvântări şi afirmaseră că până la plecare stăpânul casei avea să fie el. Familia-i numeroasă fusese împărţită prin căsuţele vecine, pe ulicioarele nu prea curate, unde nici unui latin nu i-ar fi trecut prin minte să caute pradă.

Mulţumit acum, Nicetas îl chemase pe Pevere, care părea mai cu autoritate între gazdele sale, şi zisese că, dacă trebuia să stea ascuns, asta nu-nsemna să renunţe la plăcerile lui obişnuite. Oraşul ardea, dar în port continuau să vină corăbii de neguţători, precum şi bărcile pescarilor care trebuiau să oprească taman la Cornul de Aur fără să poată să-şi descarce mărfurile în dughene. Dacă aveai bani, puteai cumpăra la preţ bun lucrurile necesare unui trai înlesnit. Cât despre o bucătărie aşa cum scrie la carte, printre rubedeniile abia salvate se afla cumnatul său, Teofil, care era un bucătar nemaipomenit; ajungea să-l laşi să-ţi spună el mirodeniile de care avea nevoie. Aşa că, mai spre prânz, Nicetas ar fi putut să-i ofere gazdei lui un prânz de loghiotat. Era un ied grăsuţ, împănat cu usturoi, cu ceapă şi praz, acoperit cu un sos de peşte marinat.

„Acum mai bine de două sute de ani”, zise Nicetas, „a venit la Constantinopole, ca ambasador al regelui vostru Oto, un episcop al vostru, Liutprand, care a fost oaspetele basileului Nikiforos. N-a fost o întâlnire frumoasă, şi am aflat după aceea că Liutprand a făcut o relatare despre călătoria lui în care noi, romanii, eram descrişi ca fiind grosolani, murdari, nededaţi, îmbrăcaţi cu haine purtate şi roase. Nu putea suporta nici vinul preparat cu răşină şi i se părea că toate bucatele noastre înotau în ulei. Dar de un singur lucru a vorbit cu încântare, şi anume de mâncarea asta.”

Lui Baudolino iedul i se părea de minune, şi continuă să răspundă la întrebările lui Nicetas.

„Aşadar, trăind împreună cu oastea, ai învăţat să scrii. Însă de citit ştiai să citeşti.”

„Da, însă a scrie e cu mult mai greu. Şi încă pe latineşte. Pentru că, dacă împăratul voia să trimită în ţara aceea nişte soldaţi, le spunea asta în alemană, însă când îi scria papei sau vărului Jasormigott, trebuia s-o facă în latină, şi tot aşa cu orice document de cancelarie. Mă trudeam să aştern primele litere, copiam cuvinte şi fraze al căror înţeles nu-l pricepeam, dar, în fine, la sfârşitul anului aceluia ştiam să scriu. Totuşi, Rahewin n-avusese vreme să mă înveţe gramatica. Ştiam să copiez, nu şi să mă exprim din capul meu. Iată de ce scriam în limba de la Frascheta. Era însă chiar limba de la Frascheta? Eu amestecasem amintiri din alte graiuri pe care le auzeam în jurul meu, cele de pe la Asti, de pe la Pavia, de-ale milanezilor, ale genovezilor, oameni care ades nu se înţelegeau între ei. Apoi, după aceea, în părţile alea am construit noi un oraş, cu oameni care veneau care dincotro, adunaţi ca să clădească un turn, şi au vorbit toţi în acelaşi fel. Cred că era cam în felul pe care-l născocisem eu.”

„Ai fost un nomothet”, zise Nicetas.

„Nu ştiu ce va să fie asta, dar poate că-i aşa. În orice caz, filele următoare erau într-o latină mai potrivită. Eram deja la Ratisbona, într-un chiostru liniştit, dat în grija episcopului Oto şi în pacea aceea tot aveam de răsfoit la file... Învăţam. Îţi vei da seama, printre altele, că pergamentul e prost răzuit şi încă se mai zăresc părţi din textul care sta dedesubt. Eram de-a dreptul un ticălos, îi furam pe maeştrii mei, îmi petrecusem două nopţi răzuind ceea ce credeam eu că-s scrieri vechi, ca să am îndeajuns loc de scris pentru mine. În zilele următoare, episcopul Oto era disperat că nu mai găsea prima versiune din a sa Chronica sive Historia de duabus civitatibus la care scria de mai bine de zece ani, şi-l învinuia pe bietul Rahewin că a pierdut-o în vreo călătorie. Doi ani după aceea, s-a înduplecat s-o rescrie, eu îi slujeam de secretar, şi n-am îndrăznit niciodată să-i mărturisesc că prima versiune a Chronicii lui i-o răzuisem eu. Cum vezi, există o dreptate, pentru că şi eu apoi mi-am pierdut-o pe a mea, cronica, numai că eu nu mai am curajul s-o rescriu. Însă eu ştiu că Oto, când rescria, schimba câte ceva...”

„În ce sens?”