„Dacă tu citeşti Chronica lui Oto, care-i o istorie a lumii, vezi că el, cum să spun, n-avea o părere prea bună despre lume şi despre noi, oamenii. Lumea, chiar dacă începuse bine, mergea din ce în ce mai rău, în fine, mundus senescit, lumea îmbătrâneşte, ne apropiem de sfârşit... Dar tocmai în anul în care Oto începea din nou a-şi scrie Chronica, împăratul îi ceruse să laude şi faptele lui, iar Oto s-a apucat să scrie Gesta Friderici, pe care apoi n-a terminat-o, fiindcă a murit la mai puţin de un an, şi le-a continuat Rahewin. Şi nu poţi povesti faptele suveranului tău dacă nu eşti convins că odată cu el începe un veac nou, că-i vorba, în fine, de o historia iucunda...”

„Se poate scrie istoria împăraţilor noştri fără să renunţăm la severitate, explicând cum şi de ce se duc către propria-le ruină...”

„Poate tu faci asta, domnule Nicetas, dar bunul Oto nu, iar eu îţi spun numai cum s-au petrecut lucrurile. Aşa că acel om sfânt pe de o parte rescria Chronica, în care lumea mergea rău, şi, pe de alta Gesta, unde lumea nu putea merge decât mai bine. Tu o să zici: se contrazicea. De-ar fi numai atât. Eu însă bănuiesc că în prima versiune la Chronica lumea mergea şi mai rău şi, ca să nu se contrazică prea tare, pe măsură ce a rescris Chronica, Oto a devenit mai îngăduitor cu noi, bieţii oameni. Iar asta am provocat-o eu, răzuind prima versiune. Poate că, dacă rămânea aceea, Oto n-ar fi avut curajul să scrie Gesta, şi cum din aceste Gesta se va putea spune mâine ce-a făcut şi a dres Frederic, dacă nu răzuiam eu prima Chronică, se făcea aşa că Frederic n-ar mai fi făcut toate câte zicem că le-a făcut.”

„Tu”, îşi spunea Nicetas, „eşti precum cretanul cel mincinos, îmi şi spui că eşti un mincinos cu diplomă şi pretinzi să te cred. Vrei să mă faci să cred că ai povestit minciuni tuturor, mai puţin mie. În atâţia ani petrecuţi la Curtea acestor împăraţi am învăţat să mă dezbar de lanţurile minciunilor unor oameni mai mincinoşi decât tine... După propria-ţi mărturie, tu nu mai ştii cine eşti, şi asta poate tocmai pentru c-ai spus prea multe gogoşi, până şi ţie însuţi. Şi-mi ceri mie să-ţi clădesc istoria care ţie îţi scapă. Dar eu nu sunt un mincinos de soiul tău. De o viaţă eu pun întrebări povestirilor altuia ca să scot adevărul. Poate că-mi ceri o istorie care să te absolve c-ai ucis pe cineva ca să răzbuni moartea lui Frederic al tău. Tocmai clădeşti pas cu pas această istorie de iubire pentru împăratul tău, pentru ca apoi să fie firesc să explici de ce a trebuit să-l răzbuni. Admiţând că l-au ucis şi că l-a ucis cel pe care l-ai ucis tu.”

Apoi Nicetas se uită afară: „Focul stă s-ajungă la Acropole”, zise.

„Eu port nenoroc cetăţilor.”

„Te crezi atotputernic. E un păcat de trufie.”

„Nu, cel mult e un act de mortificare. În toată viaţa mea, cum mă apropiam de o cetate, aceasta era distrusă. Eu m-am născut într-un loc presărat cu târguri şi cu câteva castele modeste, de unde auzeam preamărindu-se de către vreun neguţător în trecere frumuseţile urbis Mediolani, dar ce anume era un oraş nu ştiam, n-ajunsesem nici măcar la Terdona, căreia-i vedeam turnurile de departe, iar Asti sau Pavia le credeam la fruntariile Paradisului Terestru. Dar după aceea, toate oraşele pe care le-am cunoscut erau pe cale a fi distruse sau erau de pe acum gata arse: Terdona, Spoleto, Crema, Milano, Lodi, Iconium, si apoi şi Pndapetzim. Şi aşa se va întâmpla şi cu acesta. Oare oi fi - cum ziceţi voi, grecii - polioclast din cauza deochiului?”

„Nu fi cel ce se năpăstuieşte pe sine însuşi.”

„Ai dreptate. Cel puţin o dată un oraş, anume al meu, l-am salvat cu o minciună. Tu crezi că o dată-i de-ajuns, ca să nu fie un deochi?”

„Înseamnă că nu-i un destin.”

Baudolino stătu câtva timp în tăcere. Apoi se întoarse si privi spre ceea ce fusese Constantinopole. „Mă simt la fel de vinovat. Cei care fac asta sunt veneţieni şi oameni din Flandre, şi mai ales cavaleri din Champagne şi din Blois, din Troyes, din Orleans, din Soissons, ca să nu mai spun de monferrinii mei. Aş fi preferat ca oraşul ăsta să-l fi distrus turcii.”

„Turcii n-ar face asta niciodată”, zise Nicetas. „Suntem în cele mai bune raporturi cu ei. De creştini trebuie să ne păzim noi. Dar poate că voi sunteţi mâna lui Dumnezeu, care v-a trimis pentru pedeapsa păcatelor noastre.”

„Gesta Dei per Francos”, zise Baudolino.

4

Baudolino vorbeşte cu împăratul

şi se îndrăgosteşte de împărăteasă

După-amiază, Baudolino îşi reluase povestirea mai pe scurt, iar Nicetas hotărâse să nu-l mai întrerupă. Voia să-l vadă crescând în grabă ca să ajungă mai repede la faptul principal. Nu înţelesese că la această ţintă Baudolino n-ajunsese încă, în momentul în care povestea, şi că povestea tocmai ca să ajungă la ea.

Frederic îl încredinţase pe Baudolino episcopului Oto şi asistentului său, canonicul Rahewin. Oto, din marea familie Babenberg, era unchi după mamă al împăratului, chiar dacă avea abia cu vreo zece ani mai mult decât el. Om foarte învăţat, studiase la Paris cu marele Abelard, apoi se făcuse călugăr cistercensian. Era foarte tânăr când a fost înălţat la demnitatea de episcop de Freising. Nu pentru că acestui prea nobil oraş îi dedicase multă energie, ci, pentru că, îi explica Baudolino lui Nicetas, în creştinătatea din Apus, vlăstarele din familii nobile erau numite episcopi ai cutărui sau cutărui loc fără să trebuiască să se