Oto n-avea încă cincizeci de ani, dar părea de o sută, fiindcă tuşea întruna şi umbla deşelat, când într-o zi, când în alta, de dureri fie la şold, fie la umăr, lovit şi de boala pietrei la băşică şi cu ochii cam cârpiţi de atâta citit şi scris, atât la lumina soarelui, cât şi la aceea a unei lumânări. Foarte iritabil, cum i se întâmplă cuiva atins de podagră, prima oară când vorbise cu Baudolino îi spusese aproape bombănind printre dinţi: „L-ai cucerit pe împărat povestindu-i o mulţime de trăsnăi, nu-i aşa?”

„Maestre, jur că nu”, protestase Baudolino. Iar Oto: „Te cred, un mincinos care neagă, afirmă. Vino cu mine. O să te învăţ ceea ce ştiu.”

Asta arată, la urma urmelor, că Oto era un om din aluatul cel mai bun şi îl îndrăgise foarte repede pe Baudolino, pentru că găsea că prinde iute şi că-i în stare să reţină pe dinafară tot ce auzea. Dar îşi dăduse seama că Baudolino spunea pe de rost cu glas tare nu numai ceea ce învăţase, dar şi ceea ce născocise.

„Baudolino”, îi zicea, „tu eşti un mincinos înnăscut.”

„De ce spui una ca asta, maestre?”

„Pentru că-i adevărat. Dar să nu crezi că te dojenesc. Dacă vrei să devii om de litere şi să zicem că-ntr-o bună zi vrei să scrii Istorii, trebuie să mai şi minţi şi să inventezi poveşti, altfel Istoria ta ar tărăgăna. Dar va trebui să faci asta cu moderaţie. Lumea îi condamnă pe mincinoşii care nu fac altceva decât să mintă, fie şi pentru lucrurile cele mai mărunte, şi-i răsplăteşte pe poeţi, care mint numai în lucrurile măreţe.”

Baudolino trăgea folos din aceste lecţii ale maestrului său şi înţelesese puţin câte puţin cât de mincinos era şi acesta la rându-i, văzând cum se contrazicea trecând de la Chronica sive Historia de duabus civitatibus la Gesta Friderici. Din pricina aceasta, hotărâse că, dacă voia să devină un mincinos perfect, trebuia să asculte şi spusele altcuiva, pentru a vedea cum se conving oamenii unii pe alţii privitor la o chestiune sau alta. De pildă, despre oraşele din Lombardia asistase la diferite dialoguri între împărat şi Oto.

„Dar cum de poate fi cineva atât de barbar? Nu degeaba regii lor purtau odinioară o coroană de fier”, se indigna Frederic. „Nimeni nu i-a învăţat niciodată că împăratului i se datorează respect? Baudolino, îţi dai seama? Ei încasează regalia!”

„Şi ce sunt aceste regăleli, bunul meu tată?” Toţi se porneau pe râs, iar Oto mai tare decât toţi, pentru că încă mai cunoştea latina vremurilor trecute, aceea bună, şi ştia că regaliolus e o păsăruică.

„Regalia, regalia, iura regalia, Baudolino, cap de lemn!” striga Frederic. „Sunt drepturile care-mi revin mie, ca acela de a numi magistraţii, de a încasa iarăşi impozite pe drumurile publice, pe pieţe şi pe râurile navigabile, şi dreptul de a bate monedă, şi apoi... şi mai ce, Rheinald?”

„... şi foloasele ce provin din amenzi şi din pedepse, din luarea în stăpânire a patrimoniilor fără moştenitor legitim sau din confiscare din cauza unor acţiuni criminale, sau pentru a fi contractat căsătorii incestuoase, şi cotele din veniturile de la minerit, saline şi iazuri de pescuit, procentele din comori dezgropate în loc public”, continua Rheinald din Dassel, care, puţin după aceea, avea să fie numit cancelar şi, prin urmare, a doua persoană din imperiu.

„Aşa. Iar aceste oraşe au pus stăpânire pe toate drepturile mele. Nu au simţul a ce-i bun şi drept. Oare ce demon le-a întunecat mintea până-ntr-atât?”

„Nepoate şi împărate al meu”, intervenea Oto, „tu însă te gândeşti la Milano, la Pavia şi la Genova de parc-ar fi Ulm sau Augsburg. Oraşele din Germania s-au născut prin voinţa unui rege, şi în rege se recunosc încă de la început. Dar cu oraşele astea lucrurile stau altfel. Ele au răsărit pe când împăraţii germani erau ocupaţi cu alte treburi şi au crescut trăgând foloase din lipsa principilor lor. Când tu vorbeşti locuitorilor despre potentaţii pe care vrei să li-i impui, ei simt această potentatis insolentiam ca pe un jug cu neputinţă de purtat şi se lasă guvernaţi de consuli pe care şi-i aleg ei singuri.”

„Şi nu le place să simtă ocrotirea principelui şi să ia parte la demnitatea şi la gloria unui imperiu?”

„Le place foarte mult şi pentru nimic în lume n-ar vrea să se lipsească de acest avantaj, altfel ar cădea pradă unui alt monarh, împăratului de la Bizanţ sau poate şi Sultanului Egiptului. Dar cu condiţia ca principele să stea departe. Tu trăieşti înconjurat de nobilii tăi, poate nu-ţi dai seama că-n aceste oraşe raporturile-s diferite. Ele nu-i recunosc pe marii vasali ca stăpâni ai câmpurilor şi ai pădurilor, pentru că şi aceste câmpuri şi păduri aparţin oraşelor - afară poate de pământurile marchizului din Monferrato şi ale câtorva altora, puţini. Uite că, prin oraşe, tineri care se îndeletnicesc cu artele mecanice şi care la Curtea ta n-ar putea pune niciodată piciorul, administrează, comandă şi uneori sunt înălţaţi la demnitatea de cavaleri...”

„Aşadar lumea umblă să se răstoarne!” striga împăratul.

„Bunul meu tată”, înălţa atunci degetul Baudolino, „însă tu te porţi cu mine ca şi cum aş fi unul din familia ta, şi lotuşi ieri trăiam prin paie şi fân. Şi atunci?”

„Şi atunci, dacă vreau eu, te fac chiar şi duce, pentru că eu sunt împăratul şi pot să-l înnobilez pe oricare prin decretul meu. Dar asta nu va să spună că oricine se poate înnobila singur! Aceia nu înţeleg că, dacă lumea se dă cu susu-n jos, merg şi ei către pieirea lor!”

„Se pare că nu, Frederic”, intervenea Oto. „Oraşele astea, cu modul lor de a guverna, sunt acum locul pe unde trec toate bogăţiile, neguţătorii se adună-n ele de pretutindeni, iar zidurile lor sunt mai frumoase şi mai trainice decât ale multor castele.”

„Tu