„Cu tine, nepoate al meu împărătesc, dar tocmai de aceea e de datoria mea să te ajut să pricepi care-i forţa duşmanului tău. Dacă te-ncăpăţânezi să obţii de la oraşele acelea ceea ce nu vor să-ţi dea, îţi vei pierde restul vieţii tale asediindu-le, ca să le-nvingi şi să le vezi apoi renăscând şi mai trufaşe decât înainte, doar în câteva luni, trebuind apoi să treci iar peste Alpi ca să le supui din nou, pe când menirea ta de împărat este alta.”

„Şi care ar fi menirea mea de împărat?”

„Frederic, am scris în Chronica mea - care printr-o întâmplare de neînţeles a dispărut şi va trebui să m-apuc din nou s-o scriu, vrere-ar Domnul să-l pedepsească pe canonicul Rahewin, căci cu siguranţă el e cel răspunzător de această pierdere - că odinioară, când era mare pontif Eugeniu al III-lea, episcopul sirian din Gabala, care-l vizita pe papa cu o solie armeană, i-a povestit că în îndepărtatul Orient, în ţări foarte apropiate de Paradisul Terestru, prosperă domnia unui Rex Sacerdos, Presbiterul Johannes, un rege cu siguranţă creştin, chiar dacă-i următor ereziei lui Nestorius şi ai cărui strămoşi sunt Magii aceia, regi şi sacerdoţi şi ei, însă depozitari ai străvechii înţelepciuni, care au mers să-l vadă pe pruncul Isus.”

„Şi ce am eu, împărat al sfântului şi romanului imperiu, cu acest preot Ioan, Dumnezeu să-l ţie rege şi sacerdot multă vreme acolo unde şi-a-nţărcat dracul copiii, printre tuciuriii lui?”

„Vezi tu, strălucite al meu nepoate, că tu zici «tuciurii» şi gândeşti cum gândesc ceilalţi regi creştini, care se istovesc întru apărarea Ierusalimului - ispravă foarte de credinţă, nu neg asta, dar lasă-o regelui Franţei, că şi-aşa acum la Ierusalim poruncesc francii. Destinul creştinătăţii şi al oricărui imperiu care s-ar vrea sfânt şi roman n-are a face cu maurii. E o împărăţie creştină, dincolo de Ierusalim şi de pământurile necredincioşilor. Un împărat care ar şti să unească cele două împărăţii ar împuţina stăpânirea necredincioşilor şi însăşi împărăţia de la Bizanţ până la insule părăsite şi pierdute-n marea cea mare a slavei lui!”

„Închipuiri, dragă unchiule. Să revenim cu picioarele pe pământ, dacă-ţi place. Şi să ne-ntoarcem la oraşele acestea italiene. Explică-mi, unchiule preaiubit, de ce, dacă starea lor e atât de demnă de dorit, unele dintre ele se aliază cu mine împotriva altora, şi nu toate la un loc împotriva mea.”

„Cel puţin, până acum nu”, comenta prudent Rheinald.

„Am să repet”, explica Oto, „ele nu vor să nege legătura lor de supuşenie cu imperiul. Şi de aceea îţi cer ajutor ţie când un alt oraş le asupreşte, aşa cum face Milano cu Lodi.”

„Dar dacă starea de a fi un oraş este aceea ideală, de ce fiecare încearcă să asuprească oraşul vecin, ca şi cum ar voi să-i înghită teritoriul şi să se transforme în împărăţie?”

Atunci se vâra Baudolino în vorbă, cu înţelepciunea lui de informator indigen. „Părinte al meu, chestiunea e că nu doar oraşele, dar şi târgurile de dincolo de Alpi simt cea mai mare plăcere să-şi bage... au!...” (Oto îl mai educa şi cu ghionturi) „... adică unul îl umileşte pe celălalt. Prin părţile noastre aşa stau lucrurile. Poate fi urât străinul, dar cel mai mult se urăsc vecinii. Iar dacă străinul ne ajută să-i facem rău vecinului, e bine-venit.”

„Dar de ce?”

„Fiindcă oamenii sunt răi, îmi spunea tată-meu, dar ăi din Asti sunt şi mai răi decât Barbă-roşă.”

„Şi cine-i acel Barbă-roşă?” se înfuria împăratul Frederic.

„Eşti tu, părintele meu, pe-acolo aşa te numesc, Barbarossa, iar pe de altă parte nu văd ce rău ar fi, pentru că barba o ai roşie cu-adevărat, şi-ţi stă şi foarte bine, dacă ei ar vrea să spună c-o ai de culoarea aramei, ţi-ar plăcea mai mult Barbă-de-aramă? Eu te-aş iubi şi te-aş cinsti tot atâta, chiar şi dac-ai avea barba neagră, dar fiindcă o ai roşie nu văd de ce trebuie să te necăjeşti atâta dacă te numesc Barbă-roşie. Ceea ce voiam să-ţi spun, dacă nu te-ai fi mâniat pentru barbă, e că trebuie să stai liniştit pentru că, după mine, niciodată nu se vor uni la un loc împotriva ta. Se tem că, dacă vor învinge, unul dintre ei devine mai puternic decât ceilalţi. Şi atunci tot mai bine-i cu tine. Dacă nu-i pui să plătească prea mult.”

„Nu crede tot ce-ţi spune Baudolino”, surâdea Oto. „Băiatu-i mincinos din fire.”

„Nu chiar”, răspundea Frederic, „în ce priveşte Italia spune de obicei lucruri foarte drepte. De pildă, acum ne învaţă că singura noastră posibilitate, cu oraşele italiene, e să le îmbucătăţim cât mai mult cu putinţă. Atâta că nu ştii niciodată cine-i cu tine şi cine stă de cealaltă parte.”

„Dacă Baudolino al nostru are dreptate”, rânjea uşor Rheinald din Dassel, „dacă-s cu tine sau împotrivă nu depinde de tine, ci de oraşul căruia vor să-i facă rău în acel moment.”

Lui Baudolino îi cam părea rău că Frederic acesta, mare şi tare şi puternic, nu izbutea să accepte modul de a gândi al acelor supuşi. Şi să mai zici că petrecea mai mult timp în peninsula italică decât pe pământurile lui. Ei, îşi zicea Baudolino, ţine mult la ai noştri şi nu-nţelege de ce ei îl trădează. Poate că de-aia-i toacă, precum un soţ gelos.

În lunile de după întoarcere, Baudolino avusese însă puţine prilejuri de a-l vedea pe Frederic, care punea la cale o dietă la Ratisbona, apoi o alta la Worms. Trebuise să-şi potolească două rubedenii foarte de temut, pe Henrik Leul, căruia-i dăduse în cele din urmă ducatul Bavariei, şi pe Henrik Jasormingott, pentru care născocise de-a dreptul un ducat de Austria. La începutul primăverii anului următor, Oto îl vestise pe Baudolino că-n iunie aveau să plece cu toţii la Herbipolis, unde Frederic avea să facă o fericită nuntă. Împăratul mai avusese o soţie, de care se despărţise cu câţiva ani mai înainte, iar acum era gata s-o