ia în căsătorie pe Beatrice de Burgundia, care-i aducea zestre comitatul acela, până la Provenţa. Cu o astfel de zestre, Oto şi Rahewin credeau că era vorba de căsătorie din interes, şi tot în acest spirit şi Baudolino, dăruit cu haine noi, aşa cum voia fericitul prilej, se pregătea să-şi vadă tatăl adoptiv la braţul vreunei fete bătrâne din Burgundia fără nici un haz, numai datorită averilor strămoşilor ei mai degrabă, şi nu pentru frumuseţea persoanei ei.

 

„Eram gelos, mărturisesc”, îi spunea Baudolino lui Nicetas. „În fond, abia de puţin timp îmi găsisem un al doilea tată, şi iată că-mi era răpit, cel puţin în parte, de o mamă vitregă.”

Aici Baudolino făcuse o pauză, se arătase întru câtva încurcat, îşi trecuse un deget peste cicatrice, apoi dezvăluise groaznicul adevăr. Sosise la nuntă şi descoperise că Beatrice de Burgundia era o copilă de douăzeci de ani de o nemaipomenită frumuseţe sau cel puţin aşa îi apăruse lui şi, după ce o văzuse, nu mai izbutea să-şi mai mişte nici un muşchi şi o privea cu ochii căscaţi. Avea părul scânteietor ca aurul, un chip foarte arătos, gura mică şi roşie ca un fruct copt, dinţi albi şi foarte regulaţi, statura dreaptă, privirea ruşinoasă, ochi luminoşi. Sfioasă în vorbirea-i convingătoare, subţire la trup, părea să-i domine cu graţia-i scânteietoare pe toţi cei care o înconjurau. Ştia să se arate (virtute aleasă pentru o viitoare regină) supusă soţului ei, pe care arăta că-l teme ca pe un stăpân, dar era ea stăpâna lui când îi arăta propria-i voinţă de soţie, cu o purtare atât de potrivită, că orice rugăminte a ei era înţeleasă ca o poruncă. Iar dacă cineva voia să-i adauge ceva spre lauda ei, căci se spunea că era pricepută în ale literelor, mai ştia să facă şi muzică, şi o cânta cu multă suavitate. Aşa că, încheia Baudolino, numindu-se Beatrice, adică cea Fericită, era chiar din cale afară de fericită.

Nu-i lipsea mult - lui Nicetas - ca să priceapă că tinerelul se-ndrăgostise la prima vedere de mama sa vitregă, numai că - întâmplându-i-se să se-ndrăgostească pentru prima oară - nu ştia ce anume i se-ntâmplă. Şi-i deja ceva fulgerător şi insuportabil lucru să te-ndrăgosteşti pentru prima oară, ţăran fiind, de o ţărăncuţă cu coşuri pe faţă; să ne-nchipuim numai ce va să-nsemne pentru un ţăran să se-ndrăgostească pentru prima oară de o împărăteasă de douăzeci de ani cu pielea albă ca laptele.

Baudolino înţelesese de îndată că ceea ce simţea el reprezenta un soi de furt faţă de tatăl său şi încercase să se convingă că, din pricina vârstei tinere a mamei vitrege, avea s-o vadă ca pe o soră. Însă pe urmă, chiar dacă nu studiase multă teologie morală, îşi dăduse seama că nu-i era îngăduit nici să iubească o soră - cel puţin nu cu fiorii şi cu intensitatea patimii pe care i-o inspira vederea Beatricei. Îşi plecase deci capul roşind şi asta tocmai când Beatrice, căreia Frederic i-l prezenta pe micul lui Baudolino (ciudat şi prea iubit năzdrăvan din câmpia Padului, cum se exprima el), întindea cu duioşie mâna şi-l mângâia, mai întâi pe obraz, apoi pe cap.

Baudolino fu pe punctul de a-şi pierde cumpătul, simţi că-i piere lumina din jur şi că urechile-i băteau precum clopotele la Paşti. Îl deşteptă mâna grea a lui Oto, care-l ciocănea în creştet şi-i murmura printre dinţi: „În genunchi, vită!” îşi aminti pe dată că se afla în faţa sacrei împărătese romane şi a reginei Italiei, îndoi genunchii, şi din acea clipă se purtă ca un om de Curte perfect, doar că noaptea nu izbuti s-adoarmă şi, în loc să salte de bucurie pentru acea inexplicabilă cale a Damascului, plânse din pricina acelui foc de nesuportat al nemaicunoscutei patimi.

Nicetas îşi privea acest interlocutor cu înfăţişare leonină, îi aprecia delicateţea expresiilor, ţinuta retorică într-o greacă aproape literară şi se întreba ce soi de făptură avea în faţă-i, în stare să folosească limba plugarilor când vorbea de lucruri de la ţară, şi pe aceea a regilor când vorbea de monarhi. O fi având un suflet, se întreba el, acest personaj ce ştie să-şi mlădieze povestirea ca să exprime mai multe suflete? Şi dacă are diferite suflete, prin gura căruia dintre ele, vorbind, îmi va spune adevărul?

 

5

Baudolino îi dă înţelepte sfaturi lui Frederic

 

În dimineaţa următoare, oraşul mai era încă acoperit de un singur nour de fum. Nicetas gustase câteva fructe, se preumblase prin odaie neliniştit, apoi îl întrebase pe Baudolino dacă putea să-şi trimită unul dintre genovezi să-l caute pe un anume Architas, care trebuia să-i cureţe faţa.

Ia te uită, îşi zicea Baudolino, oraşul ăsta s-a dus pe copcă, oamenilor li se taie gâtul pe străzi, acum nici două zile ăsta risca să-şi piardă toată familia, iar acum vrea pe cineva care să-i cureţe faţa. Se vede că oamenii de la palat, în oraşul acesta corupt, sunt obişnuiţi în felul ăsta - pe unul ca el, Frederic l-ar fi făcut să zboare pe fereastră.

Mai târziu, sosise Architas, cu un coş cu instrumente de argint şi cu borcănaşe de parfumuri dintre cele mai neaşteptate. Era un artist care mai întâi îţi frăgezea faţa cu cârpe calde, apoi începea s-o acopere cu creme emoliente, pe urmă s-o netezească, s-o plivească de orice necurăţenie şi, în sfârşit, să acopere ridurile cu farduri, să întindă uşor ochii, să dea cu o roşeaţă fină pe buze, să depileze interiorul urechilor, ca să nu mai spunem câte mai făcea la bărbie şi coamă. Nicetas stătea cu ochii închişi, mângâiat de mâinile acelea ştiutoare, legănat de glasul lui Baudolino care continua să-şi spună povestea. Baudolino era cel care se-ntrerupea din când în când, ca să priceapă ce anume făcea maestrul acela de înfrumuseţare, de pildă, atunci când scotea dintr-un borcănel o şopârlă, îi tăia capul şi coada, o tăia