mărunt, aproape o toca, şi punea pasta să se prăjească într-o tigăiţă cu ulei. Ce întrebare, ăsta era decoctul pentru a menţine în bună stare puţinul păr pe care Nicetas îl mai avea pe cap şi să-l facă lucios şi parfumat. Şi sticluţele acelea? Păi erau esenţe de nucşoară sau de cardamom din India, sau apă de trandafir, fiecare ca să dea vigoare unei părţi a feţei; pasta aceea cu miere era pentru a întări buzele, iar cealaltă, căreia nu-i putea destăinui secretul, pentru întărirea gingiilor.

La sfârşit, Nicetas era o minune, aşa cum trebuia să fie un judecător al Vălului şi un logofăt de taină şi, ca renăscut, îşi răspândea lumina tocmai în dimineaţa aceea călâie, pe priveliştea cruntă, de Bizanţ ce fumega în agonie. Iar Baudolino simţea un fel de reţinere în a-i povesti viaţa lui de adolescent într-o mănăstire a latinilor, rece şi neprimitoare, în care sănătatea lui Oto îl obliga să împartă cu acesta mese alcătuite din verdeţuri înăbuşite sau vreo fiertură oarecare.

 

Baudolino trebuise în anul acela să petreacă puţin timp la Curte (unde, atunci când se afla, se-nvârtea de colo-colo temător şi râvnind, în acelaşi timp, s-o întâlnească pe Beatrice, iar asta era un chin). Frederic trebuia mai întâi să încheie nişte socoteli cu polonezii (Polanos de Polunia, scria Oto, gens quasi barbara ad pugnandum promptissima), în martie convocase o nouă dietă la Worms ca să pună la cale o altă descindere în Italia, unde din nou Milano, cu sateliţii săi, începea să devină tot mai pus pe ceartă, apoi o dietă la Herbipolis în septembrie, una la Besanpon în octombrie, în fine, părea că-l are pe dracul în el. Baudolino, în schimb, avea să rămâie cel mai adesea la abaţia din Morimond împreună cu Oto, îşi continua învăţătura cu Rahewin şi-i era copist episcopului, tot mai bolnăvicios.

Când ajunsese la acea carte din Chronica în care se povestea despre Presbiterul Johannes, Baudolino îl întrebase ce anume voia să spună să fii creştin sed Nestorianus. Aşadar, aceşti nestorieni erau creştini oleacă, iar oleacă nu?

„Fiule, la drept vorbind, Nestorius era un eretic, dar îi datorăm multă recunoştinţă. Află că-n India, după ce-a predicat apostolul Toma, nestorienii au fost cei care au răspândit religia creştină, până la graniţele acelor ţări îndepărtate din care ne vine mătasea. Nestorius a comis o singură greşeală, chiar dacă-i foarte gravă, în ce-l priveşte pe Domnul nostru Isus Hristos şi pe prea-sfânta lui maică. Vezi, noi credem cu tărie că există o singură natură divină şi că, în ciuda acestui fapt, Trinitatea, în unitatea ei, este compusă din trei persoane deosebite, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Dar credem tot aşa că în Crist ar fi o singură persoană, aceea dumnezeiască, şi în cele două naturi, cea omenească şi cea divină. Nestorius susţinea în schimb că în Crist, deşi sunt două naturi, omenească şi divină, sunt două persoane. De aceea Maria ar fi născut numai persoana omenească, şi nu putea fi numită maica lui Dumnezeu, ci numai a omului Hristos, adică nu Theotdkos, sau deipară - adică cea care l-a născut pe Dumnezeu, ci, cel mult, Christotokos.”

„E grav să crezi astfel?”

„E grav şi nu-i grav...”, îşi pierdea răbdarea Oto. „Poţi s-o iubeşti foarte bine pe Sfânta Fecioară şi dacă o gândeşti ca Nestorius, dar e sigur că-i aduci mai puţină cinstire. Şi apoi persoana e substanţa individuală a unei făpturi raţionale. Iar dacă în Crist ar fi două persoane, atunci ar fi două substanţe individuale a două făpturi raţionale? Unde vom ajunge făcând pasul ăsta? Să spunem că Isus într-o zi judeca într-un fel şi-n altă zi altfel? Acestea fiind spuse, nu-nseamnă că Presbiterul Johannes e un eretic perfid, dar ar fi foarte bine să intre în contact cu un împărat creştin care să-i înfăţişeze şi să-l facă să simtă adevărata credinţă şi, fiindcă-i cu siguranţă un om cinstit, n-o să poată decât să se convertească. Însă e sigur că, dacă nu te-apuci să studiezi puţină teologie, tu aste lucruri n-o să le pricepi niciodată. Tu eşti ager, Rahewin e un bun maestru pentru cele ce privesc cititul, scrisul, să faci ceva socoteli, şi să ştii câteva reguli de gramatică, însă triviul şi quadriviul sunt cu totul altceva, ca să ajungi la teologie ar trebui să studiezi dialectica, dar astea-s lucruri pe care n-ai să le poţi învăţa aici, la Morimond. Va trebui ca tu să pleci la vreun studium, la o şcoală din cele care sunt în marile oraşe.”

„Dar eu nu vreau să mă duc într-un studium care nici nu ştiu măcar ce este.”

„Dar când vei înţelege ce anume este, o să fii mulţumit să mergi. Vezi, fiule, toţi obişnuiesc să spună că societatea omenească se bazează pe trei forţe, războinicii, călugării şi ţăranii, şi poate că asta era adevărat până mai ieri. Dar trăim vremuri noi, în care începe să devină la fel de important învăţatul, chiar dacă nu-i monah, care studiază dreptul, filosofia, mişcarea astrelor şi multe alte lucruri, şi nu întotdeauna dă seamă de cele ce face nici episcopului său, nici regelui său. Iar aceste studia care încep puţin câte puţin să iasă acum la Bologna sau la Paris sunt locuri unde se cultivă şi se transmite ştiinţa, care-i o formă de putere. Eu am fost învăţăcelul lui Abelard, şi Dumnezeu să aibă milă de acest om, că mult a păcătuit, dar şi mult a suferit şi a ispăşit. După nenorocirea aceea, când dintr-o răzbunare din invidie a fost lipsit de bărbăţia lui, a devenit monah şi abate şi a trăit departe de lume. Dar, în culmea slavei lui, el era maestru la Paris, adorat de studenţi şi respectat de cei puternici tocmai pentru ştiinţa-i.”

Baudolino îşi zicea că n-avea să-l părăsească niciodată pe Oto, de la care continua să înveţe atâtea lucruri. Dar, înainte ca pomii să-nflorească pentru a patra oară de când îl întâlnise el, Oto ajunsese aproape pe moarte din pricina fierbinţelilor de malarie, a durerilor pe la toate