încheieturile, flegmelor din piept şi, fireşte, a pietrelor de la băşică. Numeroşi medici, dintre care unii arabi şi unii evrei, aşadar cei mai buni pe care un împărat creştin îi putea oferi unui episcop, îi torturaseră trupul acum foarte firav cu nenumărate lipitori, dar - din motive pe care acele chivoturi ale ştiinţei nu izbuteau să şi le explice, după ce-i deşertaseră aproape tot sângele, fusese şi mai rău decât dacă i l-ar fi lăsat.

Oto îl chemase mai întâi la căpătâiul său pe Rahewin, ca să-i încredinţeze continuarea istoriei lui despre isprăvile lui Frederic, spunându-i că avea să fie uşor; ar fi povestit faptele şi ar fi pus în gura împăratului spusele anticilor. Apoi îl chemase pe Baudolino. „Puer dilectissimus”, îi spusese el, „eu mă duc. S-ar putea spune şi că mă întorc, şi nu sunt sigur care expresie ar fi cea mai potrivită, aşa cum nu sunt sigur dacă-i mai dreaptă istoria mea despre cele două oraşe sau aceea despre faptele lui Frederic...” (Înţelegi, domnule Nicetas, zicea Baudolino, viaţa unui băiat poate fi marcată de mărturisirea unui maestru aflat pe moarte, care nu mai ştie să deosebească între două adevăruri). „Nu c-aş fi mulţumit că plec sau că mă întorc, dar aşa-i place Domnului, şi când aş pune la îndoială decretele sale, există riscul ca el să mă fulgere chiar în acest ceas, deci mai bine să trag folos din puţinul timp pe care mi-l lasă. Ascultă. Tu ştii că eu am încercat să-l fac pe împărat să înţeleagă motivele oraşelor de peste Alpii Pirineici. Împăratul nu poate face altceva decât să le supună stăpânirii lui, însă sunt moduri şi moduri de a recunoaşte supunerea şi poate s-ar putea găsi o cale care să nu fie cea a asediului şi a masacrului. Aşa că tu, pe care împăratul te ascultă şi care, oricum ar fi, eşti totuşi fiu al acelor ţinuturi, încearcă să faci cum poţi mai bine ca să pui la un loc vrerile Domnului nostru Isus Hristos cu acelea ale oraşelor tale, astfel încât să moară cât mai puţini oameni cu putinţă şi până la urmă să fie toţi mulţumiţi. Ca să faci asta, trebuie să înveţi să judeci aşa cum porunceşte Domnul, şi i-am cerut împăratului să te trimită să studiezi la Paris. Nu la Bologna, căci ei se ocupă numai de drept, iar un ticălos ca tine nu trebuie să-şi vâre nasul în pandecte, pentru că Legea nu o poţi minţi. La Paris vei studia retorica şi-i vei citi pe poeţi: retorica e arta de a spune bine ceea ce nu-i sigur că-i adevărat. Iar poeţii au datoria de a născoci minciuni frumoase. Va fi bine ca tu să studiezi apoi şi puţină teologie, dar fără să cauţi să devii un teolog, pentru că nu-i de glumit cu lucrurile Domnului nostru atotputernic. Studiază destul ca apoi să faci o bună impresie la Curte, unde, fără îndoială, vei deveni un om din conducere, iar asta-i lucrul cel mai mare la care poate să râvnească un fiu de ţăran; o să fii ca un cavaler pe potriva multor nobili şi o să poţi să-l slujeşti cu credinţă pe tatăl tău adoptiv. Fă toate astea în amintirea mea, şi Isus să mă ierte dacă, fără să vreau, am folosit cuvintele lui.”

Apoi scoase un horcăit şi rămase nemişcat. Baudolino se pregătea să-i închidă ochii, socotind că-şi dăduse ultima suflare, dar deodată Oto deschisese din nou gura şi murmurase, profitând de ultima-i suflare: „Baudolino, aminteşte-ţi de împărăţia Presbiterului Johannes. Numai căutându-l, prapurii creştinătăţii vor putea să treacă dincolo de Bizanţ şi de Ierusalim. Te-am auzit născocind multe poveşti în care împăratul a crezut. Aşa că, dacă n-ai alte ştiri despre împărăţia asta, născoceşte-le. Bagă de seamă, nu-ţi cer să mărturiseşti ceea ce crezi că-i fals, căci ar fi păcat, ci să mărturiseşti fals ceea ce crezi că-i adevărat - ceea ce-i o faptă virtuoasă, pentru că ţine loc de lipsă de probe despre ceva care cu siguranţă există sau s-a întâmplat. Te rog: există fără doar şi poate un Johannes, dincolo de pământurile persienilor şi ale armenilor, dincolo de Bacta, de Ecbatana, Persepolis, Susa şi Arbela, coborâtor din Magi... Împinge-l pe Frederic spre răsărit, pentru că de acolo vine lumina care-l va lumina ca pe cel mai mare dintre toţi regii... Ia-l pe împărat din nămolurile acelea ce se-ntind între Milano şi Roma... Ar putea să rămână înfundat acolo până la moarte. Să stea departe de o împărăţie în care porunceşte şi papa. Va fi întotdeauna împărat numai pe jumătate. Aminteşte-ţi, Baudolino... Presbiterul Johannes... Calea Orientului...”

„Dar de ce-mi spui mie maestre, şi nu lui Rahewin?”

„Pentru că Rahewin n-are fantezie, poate să povestească doar ce a văzut, şi de multe ori nici atât, pentru că nu înţelege ce-a văzut. În schimb, tu poţi să-ţi imaginezi ce n-ai văzut. Oh, cum de s-a făcut aşa de întuneric?”

Baudolino, care era un mincinos, îi spusese să nu se tulbure căci tocmai se lăsase seara. Tocmai pe când bătea de amiază, Oto scosese o şuierătură din gâtlejul cam răguşit, şi ochii-i rămăseseră deschişi şi aţintiţi, ca şi cum şi l-ar fi văzut pe preotul Ioan al său pe tron. Baudolino i-i închisese şi vărsase lacrimi sincere.

Întristat de moartea lui Oto, Baudolino se întorsese pentru câteva luni pe lângă Frederic. Se mângâiase la început la gândul că, revăzându-l pe împărat, avea s-o revadă şi pe împărăteasă. O revăzu şi se întristă şi mai mult. Să nu uităm că Baudolino mergea pe al şaisprezecelea an de viaţă şi, dacă mai înainte îndrăgostirea lui putea părea o tulburare copilărească, din care el însuşi înţelegea foarte puţin, acum devenea dorinţă conştientă şi chin deplin.

Ca să nu stea să lâncezească de tristeţe la Curte, îl urma totdeauna pe Frederic în tabără şi fuse martor al unor lucruri care-i plăcuseră destul de puţin. Milanezii distruseseră Lodi pentru a doua oară, adică mai întâi îl jefuiseră, ducând cu ei vite, nutreţ şi provizii din orice casă, apoi îi