împinseseră în afara zidurilor pe toţi locuitorii şi le spuseseră că, dacă nu se duceau la dracu-n praznic, aveau să-i treacă pe toţi prin tăişul săbiei, femei, bătrâni şi copii, până şi pe cei din leagăn. Cei din Lodi îşi lăsaseră în oraş doar câinii şi fugiseră pe câmpuri, pe jos prin ploaie, până şi stăpânii, care rămăseseră fără cai, femeile cu copiii mici de gât, şi uneori cădeau pe drum sau se rostogoleau de-a valma prin şanţuri. Se refugiaseră între Adda şi Serio, unde găsiseră cu greu nişte bordeie în care dormeau claie peste grămadă.

Aceasta nu-i potolise deloc pe milanezi, care se întorseseră la Lodi, luându-i prizonieri pe puţinii care nu voiseră să plece, tăiaseră toate viile şi pomii, apoi dăduseră foc la case, lichidând în mare parte şi câinii.

Nu-s lucruri pe care un împărat le poate suferi, drept care, iată că Frederic coborâse încă o dată în Italia, cu o mare armată, făcută din burgunzi, loreni, boemieni, unguri, suedezi, franci şi câţi alţii se mai pot închipui. Primul lucru făcut fusese să întemeieze un nou Lodi la Montegezzone, apoi pusese tabăra lângă Milano, ajutat cu entuziasm de pavezani şi de cremonezi, pisani, lucchezi, florentini şi sienezi, vicentini, trevizani, padovani, ferrarezi, ravennaţi, modenezi şi aşa mai departe, toţi aliaţi cu imperiul numai ca să umilească Milano.

Şi-l umiliseră cu adevărat. La sfârşitul verii oraşul capitulase şi, pentru a-l salva, milanezii se supuseseră unui ritual ce-l umilise până şi pe Baudolino, care totuşi cu milanezii n-avea nici în clin, nici în mânecă. Învinşii erau trecuţi în procesiune tristă prin faţa stăpânului lor, ca pentru a implora iertarea, toţi în picioarele goale şi îmbrăcaţi în saci, inclusiv episcopul, cu oamenii de arme care-şi purtau săbiile atârnate de gât. Frederic, redevenit mărinimos în momentul acela, le dăduse umiliţilor sărutul păcii.

„Merita oare”, îşi zicea Baudolino, „s-o facă atâta pe atotputernicii cu cei din Lodi, şi-apoi să-şi lase nădragii atât de jos? Merită să trăieşti pe pământurile astea, unde toţi parc-au depus jurământ să-şi ia zilele, iar unii îi ajută pe alţii să se omoare? Vreau să plec de-aici.” În realitate, voia să se depărteze şi de Beatrice, pentru că în sfârşit citise pe undeva că uneori depărtarea poate să vindece boala dragostei (şi încă nu citise alte cărţi, unde, dimpotrivă, se spunea că tocmai depărtarea suflă în focul patimii şi-l aţâţă). Aşa că se dusese la Frederic ca să-i amintească sfatul lui Oto de a-l trimite la Paris.

Îl găsise pe împărat trist şi încruntat, mergând înainte şi înapoi prin odaia sa, în timp ce, într-un ungher, Rheinald din Dassel aştepta ca el să se liniştească. Frederic se oprise la un moment dat, îl privise-n ochi pe Baudolino şi-i spusese: „Tu mi-eşti martor, băiete, că eu îmi dau osteneala să pun sub o singură lege oraşele Italiei, dar de fiecare dată trebuie s-o iau de la capăt. Poate-i greşită legea mea? Cine-mi spune că legea mea-i dreaptă?” Iar Baudolino, aproape fără să se gândească: „Stăpâne, dacă-ncepi să te judeci aşa, nu mai sfârşeşti, şi-i tocmai invers, că împăratul de aceea există, el nu-i împărat pentru că-i vin idei drepte, ci ideile sunt drepte pentru că-i vin lui, şi gata.” Frederic îl privise, apoi grăise către Rheinald: „Băiatul ăsta spune lucruri mai bune decât voi toţi! Dacă lucrurile-astea ar fi întoarse curat pe latineşte, ar părea minunate!”

„Quod principi placuit legis habet vigorem, ceea ce îi place principelui are tărie de lege”, zise Rheinald din Dassel. „Da, sună foarte înţelept şi definitiv. Dar ar mai fi nevoie să fie scrisă şi-n Evanghelie, altfel cum să-i convingi pe toţi să accepte această prea-frumoasă idee?

„Am văzut noi bine ce s-a-ntâmplat la Roma”, zicea Frederic, „dacă mă las uns de papa, admit ipso facto că puterea lui e mai mare decât a mea, dacă-l iau pe papa de gât şi-l arunc în Tibru, devin un flagel al lui Dumnezeu pe care nici Attila, Dumnezeu să-l ierte... Unde naiba să găsesc pe cineva care să poată să-mi definească drepturile fără să pretind că stă deasupra mea? Nu există pe lumea asta.”

„Poate că nu există o astfel de putere”, îi spuse atunci Baudolino, „dar există o ştiinţă.”

„Ce vrei să spui?”

„Când episcopul Oto îmi povestea ce anume este un studium, îmi spunea că aceste comunităţi de maeştri şi învăţăcei funcţionează pe cont propriu: elevii vin din toată lumea şi nu contează cine este suveranul lor, şi-şi plătesc maeştrii, care, prin urmare, depind numai de elevi. Aşa stau lucrurile cu maeştrii de drept la Bologna şi aşa încep să meargă şi la Paris, unde mai înainte maeştrii predau la şcoala catedrală, şi deci depindeau de episcop, apoi într-o bună zi s-au dus să predea la Mont Sainte-Genevieve, şi încercau să descopere adevărul fără să dea ascultare nici episcopului, nici regelui.”

„Dacă aş fi regele lor, le-aş arăta eu. Dar şi de-ar fi aşa?...”

„Aşa ar fi dacă ai face o lege în care recunoşti că maeştrii din Bologna sunt cu adevărat independenţi de orice altă autoritate, fie faţă de tine, fie faţă de papa sau de orice alt suveran, şi numai în slujba Legii. Odată ce sunt învestiţi cu această demnitate unică în lume, ei afirmă pe urmă că, potrivit dreptei raţiuni, luminii fireşti şi tradiţiei - unica lege e cea romană şi unicul care o reprezintă este sacrul împărat roman - şi că, fireşte, cum a spus atât de bine domnul Rheinald, quod principi placuit legis habet vigorem.”

„Şi de ce ar trebui s-o spună ei?”

„Pentru că tu, în schimb, le dai dreptul de-a o putea spune, şi asta nu-i puţin. Aşa eşti mulţumit tu, sunt mulţumiţi şi ei şi, cum spunea tatăl meu, Gagliaudo, ambele părţi sunt într-un cerc de fier.”

„Nu vor accepta să facă un asemenea lucru”, mormăia Rheinald.

„Ba da, cum să nu”, se lumina la faţă Frederic, „îţi spun eu că vor accepta. Numai că întâi ei trebuie să facă acea