„După mine, chiar şi dacă-ntorci lucrurile aşa, dacă cineva va voi să spună că v-aţi pus de acord, tot o va spune”, comentase cu scepticism Baudolino. „Dar vreau să văd cine o să se ridice să spună că doctorii de la Bologna nu fac nici cât o ceapă degerată, dacă până şi împăratul s-a dus cu umilinţă să le ceară o părere. În momentul ăla, ceea ce au zis e literă de Evanghelie.”

Totul se petrecuse întocmai, în acelaşi an, la Roncaglia, unde pentru a doua oară fusese o mare dietă. Pentru Baudolino fusese înainte de toate un mare spectacol. Aşa cum îi explică Rahewin - pentru că nu se gândea că tot ce vedea era doar un joc de circ cu flamuri care fâlfâiau pretutindeni, cu însemne, corturi colorate, negustori şi acrobaţi -, Frederic pusese să se reconstituie, pe o latură a Padului, o tipică tabără romană, pentru a aminti că de la Roma provenea demnitatea lui. În centrul taberei se afla cortul imperial, ca un templu, iar ca o coroană împrejur, corturile feudatarilor, vasali şi vasali de vasali. De partea lui Frederic stăteau arhiepiscopul de Colonia{24}, episcopul de Bamberg, Daniel din Praga, Conrad din Augsburg şi alţii. De cealaltă parte a fluviului, cardinalul legat al scaunului apostolic, patriarhul din Aquileia, arhiepiscopul din Milano, episcopii din Torino, Alba, Ivrea, Asti, Novara, Vercelli, Terdona, Pavia, Como, Lodi, Cremona, Piacenza, keggio, Modena, Bologna şi cine mai ştie câţi alţii. Aşezându-se în acest context majestuos şi cu adevărat universal, Frederic proclamase începutul discuţiilor.

Pe scurt (zicea Baudolino ca să nu-l obosească pe Nicetas cu capodoperele oratoriei imperiale, jurisprudenţiale şi ecleziastice), patru doctori din Bologna, cei mai faimoşi, elevi ai marelui Irnerius, fuseseră invitaţi de împărat să exprime o părere doctrinală inatacabilă despre puterile lui şi trei dintre ei, Bulgaro, Jacopus şi Hugo din Porto Ravegnana, se exprimaseră aşa cum voise Frederic, şi anume că dreptul împărătesc se baza pe legea romană. De altă părere fusese numai un anume Martinus.

„Căruia Frederic i-o fi scos ochii”, comenta Nicetas.

„Nu, nicidecum, domnule Nicetas”, îi răspundea Baudolino. „Voi, romeii, scoateţi ochi în stânga şi-n dreapta şi nu mai înţelegeţi unde mai stă dreptul, uitându-l pe marele vostru Justinian. Imediat după aceea, Frederic promulgase Constitutio Habita, prin care se recunoştea autonomia studiului bolognez, iar dacă studiul era autonom, Martinus putea să spună ceea ce voia şi nici măcar împăratul nu-i putea clinti un fir de păr. Căci, dacă i l-ar fi clintit, atunci doctorii nu mai erau autonomi, iar dacă nu erau autonomi, judecata lor nu mai valora nimic, şi Frederic risca să treacă drept uzurpator.”

Prea bine, se gândea Nicetas, domnul Baudolino vrea să-mi sugereze că imperiul l-a întemeiat el şi - ori de câte ori pronunţa o frază oarecare - aşa de mare era puterea lui, că ea devenea adevăr. Să ascultăm şi restul.

Între timp, intraseră genovezii aducând un coş cu fructe, pentru că se aflau la mijlocul zilei, şi Nicetas voia să se întremeze. Spuseră că jaful continua şi că era mai bine să rămână în casă. Baudolino îşi reluase povestea.

Frederic hotărâse că, dacă un băiat aproape imberb şi educat de un nevolnic ca Rahewin nutrea idei atât de pătrunzătoare, cine ştie ce s-ar mai fi întâmplat de l-ar fi trimis cu adevărat să studieze la Paris. Îl îmbrăţişase cu drag, recomandându-i să devină cu adevărat învăţat, dat fiind că el, cu grijile guvernării şi cu isprăvile militare, nu avusese niciodată timp să se cultive aşa cum ar fi trebuit. Împărăteasa îşi luase rămas-bun de la el cu un sărut pe frunte (şi să ne-nchipuim cum se topise Baudolino), zicându-i (femeia aceea minunată, cu toate că era o mare doamnă şi regină, ştia să citească şi să scrie): „Şi să-mi scrii, să-mi spui despre tine şi despre ce ţi se mai întâmplă. Viaţa la Curte-i monotonă. Scrisorile tale îmi vor fi mângâiere.”

„Voi scrie, o jur”, zisese Baudolino, cu o aprindere care ar fi trebuit să-i pună pe gânduri pe cei de faţă. Nimeni dintre ei nu bănui nimic (cine ia seama la aţâţarea unui băiat care tocmai pleacă la Paris?), decât poate Beatrice. Într-adevăr, îl privi de parcă l-ar fi văzut prima dată, şi faţa ei foarte albă se acoperi de o roşeaţă subtilă. Dar acum, Baudolino, cu o plecăciune care-l obliga să privească în pământ, părăsise sala.

6

Baudolino pleacă la Paris

Baudolino sosea la Paris cu oarece întârziere, pentru că-n şcolile acelea se intra şi înainte de paisprezece ani, iar el avea cu doi ani mai mult. Dar învăţase atâtea lucruri de la Oto, că-şi îngăduia să nu urmeze toate lecţiile, ca să mai facă şi altceva, după cum vom vedea.

Plecase cu un însoţitor, fiu al unui cavaler din Colonia, care preferase să se apuce de artele liberale, şi nu de oaste, nu fără mâhnirea tatălui său, sprijinit de mama care-i lăuda darurile de poet foarte precoce, aşa încât Baudolino îi uitase până şi adevăratul nume, dacă-l aflase vreodată. ÎI chema Poetul, şi aşa făcură şi toţi ceilalţi care l-au mai cunoscut după aceea. Baudolino descoperise foarte curând că Poetul nu scrisese niciodată vreo poezie, ci doar declarase că voia să scrie. Dar cum recita mereu poeziile altora, până la urmă şi tată-său era convins că fiuI trebuia să urmeze Muzele şi-l lăsase să plece, dându-i în desagi foarte puţin, cu ideea foarte greşită că puţinul care-i trebuia ca să trăiască la Colonia avea să-i ajungă şi să-i mai şi rămână ca să trăiască la Paris.

Abia ajuns, Baudolino nu pregetă s-asculte cât mai repede rugămintea împărătesei, şi-i scrisese câteva scrisori. La-nceput, crezuse că-şi va potoli arşiţa ascultând de invitaţia aceea, dar băgase de seamă cât era de dureros să-i