„L-ai înţeles?”

„Din păcate, da, dar numai astăzi.”

„Altă întrebare. De ce-ţi dai atâta osteneală cu mine?”

„Ce altceva ar putea face un bun creştin? Dar, la urma urmei, ai dreptate. Aş fi putut să te liberez de cei doi şi să te las să fugi pe socoteala ta, dar iată că stau pe lângă tine ca o lipitoare. Vezi, domnule Nicetas, eu ştiu că tu eşti un scriitor de istorii, aşa cum era şi episcopul Oto din Freising. Dar când l-am cunoscut eu pe episcopul Oto, înainte ca el să moară, eram băietan şi n-aveam o istorie a mea, voiam doar să le cunosc pe-ale altora. Acum aş putea să am o istorie a mea, însă nu numai că am pierdut tot ce scrisesem despre trecutul meu, dar, dacă-ncerc să mi-l aduc aminte, mi se încurcă totul în cap. Nu că nu mi-aş aminti faptele, dar nu sunt în stare să le dau un sens. După cele ce mi s-au întâmplat astăzi, trebuie să stau de vorbă cu cineva, altfel înnebunesc.”

„Ce ţi s-a întâmplat astăzi?” întrebă Nicetas, mişcându-se cu greu prin apă - era mai tânăr decât Baudolino, dar viaţa lui de cărturar şi de curtean îl făcuse să fie gras, leneş şi moale.

„Am ucis un om. Era cel care aproape acum cincisprezece ani 1-a ucis pe tatăl meu adoptiv, pe cel mai bun dintre regi, pe împăratul Frederic.”

„Dar Frederic s-a înecat în Cilicia!”

„Aşa au crezut toţi. Dar a fost asasinat. Domnule Nicetas, tu m-ai văzut mai îndârjit şi dând cu sabia astă-seară la Sfânta Sofia, dar află că în viaţa mea n-am mai vărsat sângele nimănui. Sunt un om paşnic. De data asta a trebuit să ucid, eram singurul care putea face dreptate.”

„Îmi vei povesti. Dar spune-mi cum de ai ajuns aşa, ca trimis de pronie, să-mi salvezi viaţa la Sfânta Sofia.”

„În timp ce pelerinii începeau să jefuiască oraşul, eu intram într-un loc întunecos. Am ieşit de acolo când deja era beznă, acum vreo oră, şi m-am trezit că sunt pe lângă Hipodrom. Am fost aproape răsturnat de o mulţime de greci care fugeau urlând. M-am retras sub gangul de la intrarea unei case pe jumătate arse, ca să-i las să treacă, şi, după ce au trecut, am văzut pelerinii care-i urmăreau. Am înţeles ce se petrecea şi într-o clipă mi-a trecut prin cap acest mare adevăr: că eu eram desigur un latin, şi nu un grec, dar mai înainte ca latinii aceia răi ca fiarele să-şi dea seama, între mine şi un grec mort n-ar mai fi fost nici o deosebire. Şi totuşi, nu-i cu putinţă, îmi ziceam, aceştia n-or voi să distrugă cel mai mare oraş al creştinătăţii tocmai acum când l-au cucerit... Apoi m-am gândit că, atunci când strămoşii lor au intrat în Ierusalim pe vremurile lui Geoffroi de Bouillon, chiar dacă pe urmă cetatea a devenit a lor, i-au omorât pe toţi - femei, copii si animale domestice - şi numai mulţumită lui Dumnezeu n-au dat foc Sfântului Mormânt. Adevărat este că aceia erau creştini care intrau într-un oraş al necredincioşilor, dar tocmai în călătoria mea am văzut cum pot să se gâtuie creştinii între ei - un cuvinţel, şi se ştie bine că de ani de zile preoţii noştri se ceartă cu preoţii voştri pe chestia aceea cu Filioque. Şi, în fine, ce să mai vorbim, când războinicul intră într-un oraş, nici o religie nu-i mai ţine piept.”

„Ce ai făcut, deci?”

„Am ieşit de sub poarta aceea şi am mers strivindu-mă de ziduri până ce am ajuns la Hipodrom. Şi acolo am văzut frumuseţea veştejindu-se şi devenind grea ca plumbul. Ştii, eu de când sunt în oraş, mă duceam acolo din când în când să privesc statuia copilei aceleia, cu picioare bine închegate, cu braţe ce păreau de zăpadă şi cu buzele roşii, cu surâsul acela şi cu sânii ei, cu veşmintele şi cu părul dansându-i în vânt, că văzând-o de departe nu puteai crede că-i de bronz, deoarece părea din carne, şi vie...”

„E statuia Elenei din Troia. Dar ce anume s-a întâmplat?”

„Într-un răgaz de câteva clipe am văzut coloana pe care stătea aplecându-se ca un arbore retezat de la rădăcină şi dată jos la pământ, într-un nor de pulbere. Făcută bucăţi, cu trupul acolo jos şi cu capul la câţiva paşi de mine, şi numai atunci am băgat de seamă cât de mare era statuia aceea. Capul nu i l-ai fi putut cuprinde nici cu amândouă braţele desfăcute şi stătea şi mă privea pieziş, aşa cum ar face o fiinţă culcată, cu nasul orizontal şi cu buzele vertical: buze care, iartă-mă, dar păreau că-s cele pe care le au femeile la încheietura picioarelor, iar din ochi îi sărise la o parte pupila şi părea că a orbit dintr-odată, Isuse-Doamne, uite ca asta de-aci!” Şi sărise iute îndărăt împroşcând cu apă-n toate părţile, pentru că acolo, în apă, făclia îi luminase aşa deodată un cap de piatră, mare cât zece capete de om, care stătea acolo şi ţinea pe el o coloană, dar şi acest cap era culcat, cu gura încă şi mai asemănătoare unei vulve, întredeschisă, cu o mulţime de şerpi pe creştet încolăciţi ca nişte bucle şi cu o paloare mortuară de fildeş vechi.

Nicetas surâse: „Asta-i aici de veacuri; sunt capete de Meduză care nu se ştie de unde vin şi au fost folosite de constructori ca soclu. Te sperii din nimic...”

„Nu mă speriu. Doar că acest cap l-am mai văzut. În altă parte.”

Băgând de seamă că Baudolino se tulbură, Nicetas schimbă vorba: „Tocmai îmi spuneai c-au abătut la pământ statuia Elenei...”

„De-ar fi numai aceea. Toate, toate statuile din Hipodrom şi For, toate cele din metal cel puţin. Se căţărau pe ele, le legau cu nişte funii de cânepă sau cu lanţuri de gât şi de