de Coloana care Asuda. Privi în juru-i: în toată lărgimea templului, pelerinii care, văzuţi de departe, se mişcau ca furnicile erau ocupaţi cu câte o prăduială şi nu luau seama la ei doi. Îngenunche în dosul coloanei şi-şi vârî degetele în crăpătura puţin cam lărgită a unei pietre din pardoseală. „Ajută-mă”, îi spuse el lui Baudolino, „căci poate în doi vom izbuti.” Şi, într-adevăr, după câteva sforţări, lespedea se ridică, arătând o deschizătură întunecoasă. „Sunt nişte trepte mici”, zise Nicetas, „intru eu primul pentru că ştiu unde să pun piciorul. Iar tu, după aceea, să închizi din nou cu piatra deasupra ta!”

„Şi acum ce facem?”, întrebă Baudolino.

„Coborâm”, zise Nicetas, „iar pe urmă vom găsi pe bâjbâite o firidă, şi în ea sunt făclii şi un amnar.”

„Mare şi frumos oraş Constantinopole, şi plin de lucruri neaşteptate”, comentă Baudolino în timp ce cobora pe scara aceea răsucită. „Păcat că porcii ăştia nu au să lase din el piatră pe piatră.”

„Porci?”, se miră Nicetas. „Păi nu eşti de-al lor?”

„Eu?”, se uimi, la rândul său Baudolino. „Nu sunt. Dacă te gândeşti la veşmântul ăsta, l-am luat cu împrumut. Când ăştia au intrat în oraş, eu eram demult înlăuntrul zidurilor. Dar unde-s făcliile?”

„Aşteaptă, mai sunt câteva trepte. Cine eşti, care-ţi e numele?”

„Baudolino din Alexandria, nu aceea din Egipt, ci aceea care acum se cheamă Cesarea sau poate că nu se mai cheamă în nici un fel şi poate cineva a ars-o ca şi pe Constantinopole. E pe-acolo, printre munţii din Nord şi mare, pe lângă Mediolanum, cunoşti?”

„Am auzit de Mediolanum. Odată, zidurile lui au fost distruse de către regele alemanilor. Iar mai târziu, basileul nostru le-a dat bani ca să-i ajute să le ridice din nou.”

„Iată, eu eram cu împăratul alemanilor, înainte de moartea lui. Tu l-ai întâlnit pe când voia să străbată Propontida, acum aproape cincisprezece ani.”

„Frederic Enobarbus. Un principe mare şi nobil, iertător şi milostiv. N-ar fi făcut nicidecum ce fac aceştia...”

„Când cucerea un oraş, nici el nu era prea blând.”

În cele din urmă, dădu de capătul scării. Nicetas găsi făcliile, şi cei doi, ţinându-le sus, deasupra capetelor, străbătură un tunel lung, până ce Baudolino văzu chiar pântecele Constantinopolelui, acolo unde, aproape sub cea mai înaltă biserică a lumii, se întindea nevăzută o altă bazilică, o pădure de coloane ce se pierdeau în întuneric, ca o mulţime de arbori ai unei păduri lacustre, ieşind din apă. Bazilică sau biserică de abaţie în întregime răsturnată, pentru că lumina ce abia licărea printre capitelurile care se ştergeau în umbra unor bolţi foarte înalte nu venea de la rozete sau vitralii, ci de la pardoseala acvatică ce răsfrângea flacăra purtată de vizitatori.

„Oraşul e ciuruit de cisterne”, zise Nicetas. „Grădinile din Constantinopole nu sunt un dar al naturii, ci efectul meşteşugului. Dar iată, acum apa ne ajunge numai ceva mai sus de glezne pentru că a fost aproape toată întrebuinţată ca să se stingă pojarurile. Dacă invadatorii vor distruge şi apeductele, toţi vor muri de sete. Obişnuit nu se poate merge pe aici cu piciorul, şi ne trebuie o barcă.”

„Dar asta continuă aşa până la port?”

„Nu, ci se opreşte cu mult înainte, însă cunosc nişte treceri şi nişte scări care o fac să comunice cu alte cisterne şi cu alte galerii, aşa că, dacă n-om putea merge până la Neorion, vom merge aşa pe sub pământ până la Prosphorion. „Însă”, zise el neliniştit şi ca şi cum şi-ar fi amintit în momentul acela de o altă încurcătură, „eu nu pot veni cu tine. Îţi arăt drumul, însă apoi trebuie să mă întorc. Trebuie să-mi pun la adăpost familia, ascunsă într-o casă mică, în spate la Sfânta Irina. Ştii”, păru el să se scuze, „palatul meu a fost distrus în cel de-al doilea incendiu, cel din august...”

„Domnule Nicetas, eşti nebun. Mai întâi, mă faci să viu aici dedesubt şi să-mi părăsesc calul, în timp ce fără tine puteam s-ajung la Neorion chiar mergând pe străzi. Apoi, crezi tu că poţi ajunge să-ţi vezi familia înainte să te oprească alţi doi pedestraşi ca aceia cu care te-am găsit? Şi chiar dac-ai izbuti, pe urmă ce-ai să faci? Mai curând sau mai târziu, unii au să te găsească, iar dacă te gândeşti să-i iei pe ai tăi şi să pleci la drum, unde ai să te duci?”

„Am prieteni la Selimbria”, zise Nicetas nedumerit.

„Nu ştiu unde vine asta, dar, înainte să ajungi, va trebui să ieşi din oraş. Stai şi ascultă, tu acum nu eşti de nici un folos familiei tale. În schimb, acolo unde am să te duc eu găsim nişte prieteni genovezi care în oraşul ăsta se ocupă cu de toate, când bune, când rele, şi sunt deprinşi să trateze cu sarazinii, cu evreii, cu monahii, cu garda împăratului, cu neguţătorii persani, iar acum cu pelerinii latini. Sunt oameni ajunşi la minte, tu le spui unde se află familia ta, iar ei mâine ţi-o aduc acolo unde suntem noi. Cum or să facă asta, nu ştiu, dar au s-o facă. Ar face-o în orice caz pentru mine, care le sunt un vechi prieten, şi din iubire de Dumnezeu, dar tot genovezi sunt şi, dacă le dăruieşti ceva, cu atât mai bine. Apoi stăm acolo până ce lucrurile se mai potolesc, căci de obicei un jaf nu durează mai mult de câteva zile, crede-mă pe mine, care am văzut destule. Iar pe urmă, te vei duce la Selimbria sau unde vei voi.”

Nicetas îi mulţumise înduplecându-se. Şi, pe urmă, în timp ce purcedeau la drum, întrebase ce căuta el în oraş, dacă nu era un pelerin însemnat cu cruce.

„Am sosit pe când latinii debarcaseră deja pe celălalt mal împreună cu alţi oameni... care acum nu mai sunt. Veneam de undeva, de foarte departe.”

„De ce n-ai lăsat domnia ta oraşul până ce mai era vreme?”

Baudolino şovăi înainte să-şi